Originea Gherga: 116. Şamanismul

Şaman Tungus - protejat spiritual de Jerga - în 1785

Șaman / “Șa-man” = “Sfântul om” (căci “Șa” = “Sfânt” știutor iar “man” = “om”); termenul de “șa-man” / “șaman” e Siberian: Tungus. O dovadă a vechimii șamanismului este faptul că a ajuns răspândit planetar: de exemplu, apariția sa în Americi a fost paleolitică, dinaintea ultimei glaciațiuni - de pe când exista “puntea” de ghețuri dintre Siberia și Alaska - ceea ce a permis transportul arsenalului șamanic acolo, odată cu coloniștii Homo Sapiens din Asia. Specialistul German în preistorie Karl Narr 1921-2009 a argumentat că apariţia şamanismului Asiatic dura de la vremea schimbării pietrei cioplite cu cea şlefuită iar complexul şamanic Siberian actual e rezultatul schimburilor după ultima glaciaţiune dintre societăţile agricultorilor din S şi Tradiţiile vânătorilor din N, căci de atunci şamanismul în Siberia s-a răspândit dinspre S spre N (e de remarcat că versiunile Buriate culese în 1927 de Garma Sandschejew povesteau despre omul alb Gurgan / Gyrgan, “primul şaman” din lume, la Lacul Baikal, în apropiere cei din Tuva - centrul geografic al Asiei - practicând şi în prezent cântatul şamanic din gât “Kar-gy-ra” / Kargyra); de altfel, la Buriaţi - având lângă Lacul Baikal semnificativa localitate Garga 54,25 lat. N, 110,36 long. E pe Râul Gargi - primii cârmuitori politici au fost şamanii. Credinţa şamanică a vânătorilor Siberieni era că sufletul se afla în oase, acelea reprezentând izvorul ultim al vieţii (aşa rămânând spusa despre legătura de neam, că ar fi “din osul” cuiva, cu înţelesul de urmaş); căpăţânile animalelor sacre se puneau la case, garduri sau răspântii de drumuri datorită Cultului Oaselor, ce considera orice os - parte neperisabilă a trupului - ca “sămânţă a vieţii”. În timp, vraciul - din starea iniţială de vindecător - a ajuns şi preot (seminţele religioase peste tot în lume au fost şamanice); de pildă, în Vechiul Egipt, Zeul Osiris / “Osi-ris” = “regele oaselor” a fost ciopârţit şamanic de către fratele său şi tot şamanic a fost reconstituit de către sora lor (care îi era soţie). Potrivit Suedezului Ake Ohlmarks 1911-1984, şamanismul a fost la origine îndeosebi un fenomen în marginea gheţurilor, datorat influenţei mediului asupra labilităţii locuitorilor regiunilor polare: frigul excesiv, nopţile lungi, pustietatea şi singurătatea, lipsa vitaminelor, etc., ar fi influenţat constituţia populaţiilor Nordice, provocând fie maladii ca isteria Arctică, fie transe de tip şamanic (oamenii - dacă nu fac crize - dorm mult, au vise profetice, devin solitari, meditatori, par absenţi, etc. / însă înspre Sud afecţiunile reale ajungând să fie teatrale, simulate sau stimulate); în “Dicţionar al religiilor”, Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu au afirmat că “puterile şamanice se dobândeau în felurite moduri, cele mai obişnuite fiind singurătatea şi suferinţa”. Şamanii erau oameni sănătoşi, având capacitatea nu doar de a vindeca pe alţii, ci şi de a se autovindeca / atunci când era cazul (de pildă, până în prezent a rămas tratamentul şamanic Karga răspândit mai ales în Himalaia / Nepal, Tibet, fostul Bazin Ghaggar / Paki-stan şi Afghani-stan, etc.); ei deveneau aşa fie prin moştenire / sufletele şamanilor defuncţi - având strălucirea luminii - “posedându-i”, fie prin alegere: consacrarea lor era prin înviere iniţiatică - instruirea venind de la vechii şamani ori de la spirite - candidaţii la şamanism după iniţiere căpătând nume nou (similară fiind procedura Anatoliană ulterioară a Misteriilor Gherga, ceea ce a dus la denumirea ca Ghergani a unora care genetic nu erau din neam). Pentru a deveni şamani (maeştrii iniţiatori mergeau şi cu picioarele goale pe cărbunii încinşi ori chiar îi mestecau, ca fachirii din Bazinul Ghaggar), trebuia stăpânit focul: popular se credea că spiritele erau incombustibile, adică rezistau temperaturilor rugurilor iar şamanii trebuiau să-şi demonstreze “condiţia spirituală”. Ceremonia de iniţiere simboliza moartea şi învierea candidaţilor / decedarea simbolică fiind sugerată de somnul letargic ori de leşinurile îndelungate, tema învierii apărând inclusiv în spaţiul Român prin Anul Nou (înlocuindu-l pe cel vechi) ori la divinii Osiris şi Iisus, care au trăit printre Gherganii din Egipt şi Galileea; un ritual caracteristic, existent şi în prezent la şamanii Eschimoşi, este că ating o stare extatică de conştiinţă printr-o respiraţie dominată de tuse, întreruptă de strigăte guturale profunde, capacitatea de a “cânta” din gât întâlnindu-se şi la şamanii Siberieni, inclusiv din Tuva - interesant fiind că (legat de Gherga) în Antichitate Gherghe-seii din Galileea se deosebeau prin accentul lor mai gutural de restul Canaanului, ca şi Gherghiţii din Caria de ceilalţi / inclusiv azi în acea regiune fiind cel mai aspru Grai din Anatolia, observat şi de istoricul Herodot la timpul său, în mileniul I î.C., genul acela regăsindu-se de pildă ulterior în Europa până la Jargonul Medieval Gherga sau Dialectul Balcanic Ghega, în mileniul II. Se ştie că şamanii stabileau comunicarea cu Lumea “Cealaltă”: atât cu Pământul, cât şi cu Cerul (prin limbajul propriu, de inspiraţie animalică). Limba mistică / “secretă” a şamanilor se baza pe sunetele animalelor, îndeosebi pe cântatul păsărilor: sursa incantaţiei, descântecului, exorcizării, ş.a.; în dialogul cu spiritele, şamanii câteodată le aud glasurile şi le încearcă reproducerile, de multe ori într-un limbaj de neînţeles, cu multe sunete nearticulate (limbajul tainic şamanic e pentru pătrunderea acolo unde numai Zeii sau morţii au acces, ceea ce se poate dobândi şi cu alte mijloace, ca purtând o mască ori costumul specific, hainele de pildă impresionând după glaciaţiune începutul Civilizaţiei Ghaggar din N Indiei, fiind considerate de către autohtoni ca atributul nobililor; în general, costumele şamane erau împodobite cu pene de vultur, costumele șamanilor Mongoli având chiar “aripi” pe umeri iar măştile existau mai ales în S Siberian, fiind legate îndeosebi de societăţile secrete ale bărbaţilor şi de Cultul Strămoşilor, ca reacţie împotriva dominaţiei femeilor). A putea zbura - a avea aripi - era formula simbolică a transcenderii condiţiei umane; ascensiunea îi singulariza pe cei care puteau pătrunde în regiunile cereşti saturate de sacralitate, devenind asemenea Zeilor: inserţiunea în spaţiile celeste diviniza. În 1952, Dr. Mircea Eliade în “Nostalgia paradisului în tradiţiile primitive” a scris: “O şedinţă şamanică comportă în general următoarele elemente: 1) chemarea spiritelor şi dialogul cu ele într-un limbaj secret; 2) bătaia tobelor şi pregătirea călătoriei mistice; 3) transa (reală sau jucată), în timpul căreia se crede că sufletul şamanului şi-a abandonat corpul. Scopul oricărei şedinţe şamanice este obţinerea extazului: numai în starea de extaz şamanul poate să zboare în Cer sau să coboare în Infern, adică îşi poate îndeplini misiunea. Este semnificativ faptul că pentru a-şi pregăti transa, şamanul foloseşte ‘limbajul secret’ (sau - cum se mai numeşte - ‘limbajul animalelor’): şamanul imită pe de o parte comportamentul animalelor şi pe de altă parte se străduieşte să le imite ţipătul, mai ales al păsărilor. Cercetătorii au înregistrat la şamanii iacuţi: ‘Când sus, când jos, când în faţă, când în spatele şamanului se aud zgomote misterioase; e strigătul şamanului, imitând cu o precizie remarcabilă ţipetele animalelor, cântecul păsărilor’. Cântarea magică - imitând păsările - are formula germanică ‘galdr’, care se întrebuinţează cu verbul ‘galan’, termen ce se aplică mai ales la ţipetele păsărilor. Cunoaşterea limbii animalelor reprezintă un sindrom paradisiac. Şamanul nu-şi poate abandona corpul ca să-şi înceapă călătoria mistică decât după ce a dobândit - prin intimitatea cu animalele - o beatitudine şi o spontaneitate inacesibile în situaţia sa profană zilnică. Şamanul nu poate aboli decât temporar ruptura dintre Pământ şi Cer: el urcă la Cer în spirit şi nu concret. Experienţa mistică prin excelenţă a societăţii arhaice - şamanismul - trădează nostalgia Raiului, dorinţa de a regăsi starea de libertate şi de beatitudine dinainte de ‘cădere’, voinţa de a restaura comunicarea dintre Cer şi Pământ”. Cercetătorul Ioan Culianu a observat o distincţie între 2 complexe şamanice: cel al agricultorilor din S Siberiei, practicat în general de femei ce invocă spirite antropomorfe, care nu dansează în timpul ritualului şi cel al crescătorilor din N Siberiei, practicat în general de bărbaţi ce în transă sunt indiferenţi la dureri, care mimează în ritualul de vindecare urcarea la cer prin căţărarea pe iurtă. Este de ştiut că între Asia Centrală şi Oceanul Arctic - adică în Siberia - atunci când se putea şamanii erau iniţiaţi pe lângă meteoriţi: “pietrele fulgerului”, căzute din cer; unul dintre fenomenele relativ recente în zonă a fost evenimentul întâmplat în dimineaţa zilei de 30 VI 1908, în Bazinul Tunguska 60,55 lat. N, 101,57 long. E, unii cercetători considerând că atunci s-a format Lacul Cheko acolo: a fost o explozie ce a scos din rădăcini copacii pe o suprafaţă de 2150 kmp, zgomotul auzindu-se la sute de km depărtare, câtva timp apoi luminozitatea atmosferei planetei fiind deosebită (astfel încât se puteau citi la miezul nopţii ziarele pe străzile Londrei).

Harta dintre India şi Finlanda

Dr. Mircea Eliade în “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului” a scris: “Potrivit tradiţiei siberiene, în vremea veche şamanii şi-au luat dreptul divin şamanic de la spiritele cereşti; apoi au continuat primindu-şi tradiţia de la strămoşi, ceea ce s-a încadrat în concepţia generală privind decăderea şamanilor, concepţie atestată atât în Asia Centrală, cât şi în regiunile arctice: la început, ‘primii şamani’ săvârşeau minuni pe care urmaşii lor au fost incapabili să le mai repete. În Asia Centrală - locul unde s-a cristalizat şamanismul - a fost atestată existenţa unei fiinţe supreme de structură cerească, care corespundea sub aspect morfologic tuturor fiinţelor cereşti din religiile arhaice. Miturile vorbesc despre un timp primordial şi paradisiac în care comunicarea dintre Cer şi Pământ se făcea cu uşurinţă şi era accesibilă tuturor; însă în urma unei greşeli rituale, legăturile directe au fost rupte (rămânând păstrate doar prin ‘mesageri’). Credinţa într-un zeu ceresc suprem provenea din Asia Centrală şi regiunile arctice, fiind foarte veche; credinţa în ‘fiii zeului’ este tot atât de veche, fiind împărţiţi în buni şi răi, precum şi pe regiuni (o sortare similară era şi pentru oamenii morţi, înmiresmaţi ori puturoşi). În folclorul iakut a rămas că tinere spirite cereşti, copiii Cloştii cu Pui / roiului Pleiadelor, au coborât pe Pământ şi s-au căsătorit cu muritoare. Dispariţia cultului fiinţei supreme cereşti n-a anulat însă simbolismul ascensiunii, fundamental în şamanism şi atestat pretutindeni, în toate contextele istorico-religioase. Înălţarea şamanului era o rămăşiţă a legăturilor concrete dintre Cer şi Pământ (pe scara şamanică jos erau sufletele, pe pământ erau trupurile iar sus erau spiritele, fiind de ştiut că în timp, la fel ca reducerea roţii tripolare tibetane Gakyil în duala Yin-Yang, tripartiţia şamanică a lumii s-a redus la hierogamia Cer-Pământ: tema universală a rămas moartea după suferinţă şi învierea mistică prin intermediul unei suiri la cer sau unei coborâri în infern). În prezent, magii laponi încă îşi mai aduc aminte de minunile făcute de strămoşii lor care puteau zbura prin văzduh (şamanismul acolo a dispărut în secolul XVIII): în timpul transelor, sufletele şamanilor coborau în infern ca în apele unui lac, pentru a însoţi morţii; coborârea în Ţinutul Umbrelor - ce putea fi şi fizic într-o peşteră sau prin retragerea în hăţişul vreunei păduri - începea cu o călătorie extatică spre Muntele simbolizând axul / stâlpul cosmic, prin urmare aflat în centrul lumii (ca la altaici, era ştiut că pe lumea cealaltă sufletele deveneau umbre, de unde a izvorât expresia de ‘împărăţia umbrelor’, şamanii lucrând cu umbrele: interioare / ale conştiinţei, nu exterioare / fizice). Este de remarcat că visul de zbor a fost elementul central şi la şamanii maghiari (şamanismul fiind adus de ei în Europa din Asia, ca parte a primei lor culturi). Datorită experienţei extatice a şamanului - retrăind o stare inaccesibilă celorlalţi oameni - acela era considerat o fiinţă privilegiată: în afară de fiinţele supranaturale spre care se îndreptau rugăciunile şi cărora le erau închinate jertfele, existau ei - ‘specialiştii sacrului’ - oameni în stare să vadă spiritele, să se înalţe la cer şi să întâlnească zei, să coboare în infern şi să lupte cu demonii, cu boala şi cu moartea. Puterea şi prestigiul şamanului arctic - ce des practica gol - decurgeau din capacitatea sa extatică datorită căreia putea găsi spiritele rele ce puneau stăpânire pe sufletul unui bolnav şi putea lupta împotriva lor (nu se mulţumea doar să le alunge, ci le aducea în propriul său trup, le chinuia şi le îndepărta, deoarece putea să iasă oricând din trup, să ajungă la distanţe considerabile, să coboare în infern, să se înalţe la cer, etc.); mobilitatea îl făcea însă şi vulnerabil, căci luptând cu spiritele rele putea ajunge sub stăpânirea lor, ajungând ‘posedat’ (similitudinea fiind regăsită cumva - ca o posibilă explicaţie Siberiană - la Gherghe-seul exorcizat de Iisus în Gherghesa). Ideea că un membru al comunităţii putea aduce - similar cum au fost descrişi curierii / mesagerii Grigori de pe Înălţimile Golan - informaţii directe şi precise din lumile supranaturale, fiind în stare să vadă ce era ascuns şi nevăzut pentru ceilalţi (după cum de pildă au fost cei din Societatea Homeride a Gherghiţilor V Anatolieni), era fără îndoială reconfortantă şi dătătoare de speranţă. Termenul tungus de ‘Şaman’ e legat de prakritul ‘Samana’ / respectiv de sanscritul ‘Şramana’ - importat prin vecinii iacuţi - cea mai recentă influenţare a şamanismului fiind din partea lamaismului (şamanii - respectiv cei denumiţi ‘rişi’ Garga - au fost atestaţi din mileniul VII î.C. în N Indiei). Tunguşii din Turuhansk (65,47 lat. N, 87,58 long. E, locul de pe Fluviul Enisei al şamanilor Khargi, de la care s-a răspândit denumirea şamanismului în lume) aveau o legendă de felul că: ‘primul şaman’ s-a creat singur, cu propriile puteri, însă şi cu ajutorul Satanei; el a zburat la cer prin gaura din vârful iurtei şi s-a întors după o vreme întovărăşit de lebede. De fapt, Dumnezeu era reprezentat prin pasărea solară, deseori o acvilă / vultur, ce se aşeza pe crengile ‘Copacului Lumii’, unde stăteau sufletele şamanilor; de pildă, în tradiţia mitologică finică, cel dintâi şaman descindea dintr-o acvilă (pentru nordicii saami din Finlanda, conducătorul cocorilor era Guerga). În Turuhansk acvila - uneori bicefală, ca pe steagul Albaniei de acum - era trimisa zeului din cer / ‘creatorul luminii’. La rădăcinile ‘Copacului Lumii’ erau strămoşii iar vârfurile ramurilor atingeau cerul, specific Asiei Centrale fiind pasărea din coroană şi şarpele de la bază (în nord reptila nu era cunoscută decât prin influenţa Asiei Centrale asupra complexului şamanic siberian, ce i-a conferit aspectul actual iar în mitologia nord-asiatică ‘pasărea uriaşă din metal’ care clocea sufletele şamanilor în crengile Copacului Lumii era de mare însemnătate); privind puterea religioasă ‘bună’ sau ‘rea’, nu era graniţă precisă între entităţile cerului şi pământului, asocierile frecvente fiind despre masculin, pasiv, alb, sus (în amonte sau cer), respectiv feminin, activ, negru, jos (subteran ori în avale). Înălţarea stâlpilor avea un important rol şamanic, fiind parte a simbolismului ascensional, pe tema mitico-rituală a înălţării la cer / ce cuprindea şi ideea ‘zborului magic’ (stâlpii au fost utilizaţi pe vârfurile Gorganelor încă din mileniul V î.C. iar zboruri concrete au fost consemnate până recent istoric, ca ale patriarhului Gorgan / ‘părintele Ioan’ din nordul Indiei, în secolul XII). Legătura dintre Pământ şi Cer era dată de luminile curcubeului / ‘puntea zeilor’, ce reprezentau diferitele regiuni cereşti. În timpul primordial, oamenii facil puteau urca la Cer, decăderea intervenită împiedicând însă înălţarea, aceea mai fiind posibilă doar prin extaz ori moarte (însă nici aşa neredând tuturor condiţia iniţială, unele suflete ajungând în Infern). Şamanii erau stăpânii focului, căldura mistică însă neaparţinându-le în mod special, ci magiei în general: persoanele puteau deveni fierbinţi dacă mâncau picant, în nord făceau baia iniţiatică de aburi ca sauna, etc. (încingerea interioară fiind considerată creatoare); de aceea, yoghinul himalaian de pildă trebuia să înfrunte gerul cel mai cumplit uscând cearceafuri ude cu căldura trupului gol. Rezistenţa la frig prin căldura mistică sau insensibilitatea la foc oglindeau amândouă dobândirea unui statut supraomenesc; pentru dovedirea extazului, şamanul se autoflagela, crestându-se cu cuţitul, înghiţind cărbuni încinşi, ş.a. (folosirea narcoticelor pentru încălzirea ce ducea la transă a fost o extindere a tehnicii spre cei ‘inferiori’, fiind istoric mai recentă decât ceea ce realizau la începuturi iniţiaţii). Experienţele şamanice pot ajunge aberante din dorinţa nestăvilită de a trăi în plan fizic ceea ce nu e accesibil decât în plan spiritual”. (Lingvistic, este de observat despre curcubeu / “brâul cerului” sau Brâul lui Dumnezeu pentru creştini - arc colorat apărut când lumina soarelui se refractă în picăturile de apă din atmosferă, considerat de Samoiezi ca tivul veşmintelor soarelui - că în Română are etimologie necunoscută, filologul Aromân Sextil Puşcariu 1877-1948 indicându-i ca sursă vechiul circus / curcus iar circ şi cerc sunt legate de Gherga / Kirke; e de remarcat că Samoiezii zic codrului “pidira”: o evidentă asemănare cu Româna “pădure”). În imaginile următoare se pot vedea un Gher / Ghir (adică sălaş) Yakut / tipic populaţiei cel mai mult procentual apropiată genetic de Gherga şi un şaman Iacut - fotografii realizate în urmă cu un secol - în Siberia:

În 2002, Dr. Ion Mânzat a scris că “multe din tehnicile extazului şamanic, metodele iniţierii şi trăiri incluse în transa şamanică ne duc cu gândul la metodele psihologiei transpersonale (ce e o forţă a psihologiei); transpersonal înseamnă ‘dincolo de persoană’, ceea ce reprezintă idealul oricărui şaman: dincolo de propria persoană, omul ajunge - mai ales - prin transă. Psihologia transpersonală are multe obiective asemănătoare cu cele ale transei şamanice; sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte interpretarea tablourilor simptomatice: cauzele sunt divergente dar efectele sunt surprinzător de convergente. Această orientare a psihologiei este ‘în căutarea umanului pierdut’ şi este marcată de ‘nostalgia originilor’ presupus divine ale omului; ea este nemulţumită de ‘parţialitatea’ cercetărilor experimentale ale psihologiei contemporane, de faptul că se centrează asupra unor aspecte limitate ale psihismului uman şi nu întotdeauna asupra celor esenţiale, că nu explorează în totalitate şi în profunzime stările psihice deosebite, că este prizoniera metodelor tradiţionale. Psihologia transpersonală plasează în centrul preocupărilor sale conştiinţa (într-un sens foarte larg: toate stările modificate ale conştiinţei, inclusiv supraconştiinţa sau ‘conştiinţa cosmică’). Conştiinţa este concepută a fi ‘dimensiunea centrală care oferă baza şi contextul tuturor experienţelor’, ea este ‘solul’ şi ‘marea minţii universale’. Această modalitate de abordare a psihismului uman speră să deschidă noi orizonturi psihologiei şi prin aceasta să dezmărginească şi potenţialităţile manifeste sau ascunse ale psihismului uman. Ea caută răspuns la o seamă de întrebări tulburătoare: Cum ar putea fi eliberat omul de cercul prea strâmt al condiţionărilor interne? Cum ar putea fi ajutat omul să acceadă la trăirea împlinită, integrală a stărilor de conştiinţă? Cum ar putea fi puse în disponibilitate toate puterile conştiinţei? Psihologia transpersonală încearcă să răspundă: prin eliminarea contradicţiilor defensive şi a obstacolelor interne; prin liniştirea şi relaxarea minţii; prin reducerea distorsiunilor perceptuale; prin controlul voluntar al stărilor interne (psihice şi fiziologice); prin autocunoaştere şi transformare spirituală; prin expansiunea conştiinţei umane. În esenţă, psihologia transpersonală pledează pentru împlinirea propriului sine prin transcendere, cosmizare şi sinergie. Reprezentanţii psihologiei transpersonale recomandă şi o serie de metode practice: meditaţia care inserează o serie de tehnici preluate din yoga, autosugestia şi autohipnoza, propunând chiar şi o tehnologie care presupune parcurgerea a 3 stadii: a) stadiul identificării, capacitatea de a stăpâni şi controla emoţiile, gândurile, de a fi responsabil de sine, permiţând autoprofeţia; b) dezidentificarea - eliberarea treptată a conştiinţei de conţinuturile sale, depăşirea concepţiei despre sine; c) autotranscenderea, în care omul ajunge la un nou nivel al conştiinţei sale, la sănătatea extremă, când toate identităţile limitative sunt eliminate dincolo de orice limite de timp şi spaţiu, până la ‘mintea universală’, aspaţială şi atemporală. Nota distinctivă a iniţierilor şamanice este credinţa că spiritul protector poate fi câştigat printr-un efort ascetic în singurătate. Asceza şamanică urmăreşte anihilarea personalităţii profane a novicelui, cu alte cuvinte, moartea sa iniţiatică; în multe cazuri, această moarte este anunţată de extazul, transa sau pseudo-inconştienţa în care intră candidatul. Iniţierile vizează transformarea spirituală a neofitului şi de aceea sunt exerciţii transpersonale. Mircea Eliade consideră că singurătatea novicelui în sălbăticie echivalează cu o descoperire personală a sacralităţii Cosmosului şi a vieţii animale. Întreaga natură se dezvăluie ca hierofanie. Trecerea de la existenţa profană în comunitate, la existenţa sanctificată prin întâlnirea cu zeii sau cu spiritele echivalează cu o experienţă transpersonală. Se poate interpreta ‘haosul’ psihic al viitorului şaman ca pe un semn că omul profan ‘se dizolvă’ şi că se pregăteşte naşterea unei noi personalităţi, dincolo de condiţia existenţială profană. În timpul aventurilor în lumea cealaltă, care urmează transfigurării sale mistice, viitorul şaman a întâlnit câteva personaje semidivine - având formă umană sau animal - şi fiecare i-a dezvăluit doctrine sau l-a învăţat secretele artei vindecării. Când s-a trezit în iurta sa, înconjurat de rude, era iniţiat, trecuse printr-o experienţă transpersonală şi putea să şamanizeze. Şamanul devine astfel un model exemplar de personalitate pentru restul comunităţii pentru că a realizat transcenderea şi cosmizarea şi prin aceasta a devenit asemănător cu spiritele sau fiinţele supranaturale. Şamanul se singularizează prin faptul că a reuşit să integreze în conştiinţă un număr considerabil de experienţe, care pentru lumea profană sunt rezervate viselor sau nebuniei. Şamanii sunt consideraţi ca fiinţe sau persoane superioare întrucât puterile lor magice şi mistice se traduc prin extinderea capacităţilor lor mentale. Şamanul este omul care ştie şi care îşi aminteşte, adică cel care înţelege misterele vieţii şi ale morţii; pe scurt, el este omul care împărtăşeşte condiţia spiritului. El nu este numai un extatic, ci şi un contemplativ, un gânditor care meditează. Mircea Eliade este atât de entuziasmat de forţa spirituală a şamanului, încât exagerează afirmând: ‘În civilizaţiile ulterioare, filosoful va fi recrutat dintre aceste fiinţe pasionate de misterele existenţei şi înclinate, prin vocaţie, spre cunoaşterea vieţii interioare’. Se întâlnesc ritualuri şamanice care atestă capacităţi transpersonale şi transconştiente, precum şi realizări parapsihologice comparabile cu cele ale fachirilor indo-tibetani; peste tot însuşirea puterilor paranormale apare ca rezultat al experienţelor transpersonale de moarte şi înviere mistică, al comunicării lor cu zeii, demonii şi suflete morţilor, al tehnicilor de demonizare şi transă (simulată sau reală). În afară de somn şi veghe există neîndoielnic încă o stare de conştiinţă. De pildă, transa şamanică nu este nici somn pur, nici veghe pură şi nici vis, ci o combinaţie specifică între toate acestea. De la originile omenirii şi până în zilele noastre abundă mărturiile cu privire la existenţa unor stări de conştiinţă superioare stării de veghe. Noi am botezat această stare cu numele de ‘transconştiinţă’ - conştiinţă a transcenderii şi cosmizării, care se dezvoltă ca o sinergizare a conştiinţei, subconştientului şi inconştientului: e aflată deasupra conştiinţei comune, fiind generatoarea unor procese şi operaţii psihice care depăşesc performanţele cunoscute ale conştiinţei: intuiţia, premoniţia, clarviziunea, revelaţia (naturală şi mistică), etc. Această stare ascensională pe care o numim transconştiinţă este greu de descris prin limbajul convenţional. Se ştie că poate fi atinsă în mod voluntar. Toate tehnicile orientale şi exerciţiile misticilor converg înspre acest scop. Se ştie - de asemenea, că este posibil - după cum mărturiseşte Swami Vivekananda - ‘ca cineva care nu cunoaşte această ştiinţă (ştiinţa exerciţiilor mistice) să ajungă din întâmplare la această stare’. Literatura poetică din lumea întreagă abundă de mărturii despre această bruscă şi surprinzătoare ‘iluminare’. Şi oare câţi oameni, care nu sunt nici poeţi, nici mistici, nu s-au simţit, pentru o fracţiune de secundă, trecând foarte aproape de această stare? Medicii şi psihologii încep să studieze, pentru nevoile armatei, comportamentul omului în timpul căderii fără greutate. Dincolo de un anumit grad de acceleraţie, greutatea este abolită. Pasagerul avionului experimental lansat în picaj pluteşte în aer câteva secunde. S-a constatat că pentru unii căderea aceasta este însoţită de o senzaţie de extraordinară fericire. Pentru alţii, de o angoasă accentuată, de oroare. Este posibil ca trecerea - sau schiţarea unei treceri - de la starea de veghe obişnuită la starea de conştiinţă superioară (iluminantă, magică) să provoace anumite schimbări subtile în organism, dezagreabile pentru unii oameni şi agreabile pentru alţii. Conceptul ‘stare de trezie’ pare la fel de vechi ca însăşi omenirea; el este cheia celor mai vechi texte religioase şi a eforturilor oamenilor ca să-şi provoace hiperluciditatea. Este vorba de a face să se deschidă ‘cel de-al treilea ochi’, de a depăşi starea de conştiinţă obişnuită în care totul este doar iluzie, prelungire a viselor din somnul profund. Oamenii au căutat această stare de trezie în rituri, dansuri, cântece, mortificare, post, chin fizic, felurite droguri, etc. Cui trebuie oare să atribuim această trezire a ‘supraconştiinţei’? Religioşii ne vorbesc de harul divin. Ocultiştii de iniţiere magică. Dar dacă este vorba de o facultate naturală?” Sunt de ştiut observaţiile lui Mircea Eliade şi că “prezenţa unuia sau mai multor elemente şamanice într-o religie Indo-Europeană nu este un indiciu suficient pentru ca religia respectivă să poată fi socotită ca dominată de şamanism ori având o structură şamanică; de exemplu, tehnicile extazului legate de Marea Zeiţă Mamă, Magia războinicilor şi mistica agricolă nu erau deloc şamanice” (acelea caracterizând cel mai mult Gherganii Indo-Mediterani). Hotărâtor pentru actualii Ghergani a fost când Cerescul Ker-Ka / “Tatăl” a întâlnit-o pe Zeiţa Pământului Ga / “Mama”. Aprecierea de către Indo-Mediterani a partenerei Cerului - Mama Pământului - era dinaintea existenţei Indo-Europenilor (principalii promotori ai şamanismului ştiut azi în EurAsia). Aşa după cum se ştie din analizele genetice, profilul Gherga este în Europa regăsit cel mai des printre Saami din Nordul continentului; în imaginea următoare, realizată de preotul Norvegian Knud Leem în 1767, apare unul dintre ultimii şamani Saami cu toba sa Magică (de obicei, pielea tobei era de ren), având semne runice:

Este de ştiut că în 11 XI 1787 la Raisala 63,38 lat. N, 25,08 long. E / în Karelia Finică - populată de Saami - s-a născut Georg Georgii Patracka, documentat ca aparţinând grupului genetic “N” ca al Gherga. Ca referinţe esenţiale: aşa cum la sfârşitul mileniului II Dr. Mircea Eliade, cel mai mare specialist din lume în istoria religiilor, a demonstrat sorgintea şamanismului EurAsiatic post-diluvian din Asia Centrală, la începutul mileniului III Dr. Spence Wells, coordonatorul Proiectului Genografic pe glob, a admis că tot din Asia Centrală s-a răspândit Civilizaţia mondială (iar Gherga a fost dovedit cu prezenţa sa exact în acelaşi timp acolo / în acelaşi spaţiu atunci); liniile de forţă ale actualului tip uman Gherga provin din urmă cu 10 milenii, din Asia Centrală. În Epoca Bronzului, Chinezii notau şamana cu “wu”:

Notarea Chineză a șamanei