178. Sfântul Gheorghe


Crucea Sfântului Gheorghe
Uriaşul prestigiu al Sf. Gheorghe mai ales printre creştini s-a bazat pe marele respect pentru numele Gherga în Vechea Lume, conectat deosebit atât cu timpul (secolul IV), cât şi cu locul (sorgintea Anatoliană). Legătura agricultorului cu lupta - tipologia ţăranului războinic” - şi-a găsit, spre sfârşitul Imperiului Roman, reprezentarea în Cavalerul Gheorghe: de exemplu, în armata Romană - ce nu avea legături strânse cu oraşele, ci era o instituţie a celor interesaţi direct în apărarea (sau extinderea) proprietăţilor lor - la început recrutările se făceau prin sistemul voluntariatului; însă - cu vremea - serviciul militar a devenit o îndatorire a cetăţenilor Romani (fiind chemate sub arme şi alte pături sociale). Gherga a continuat, din Antichitate şi Evul Mediu până în cele mai recente vremuri, să se manifeste religios și harnic. În secolul IV, Anatolianul Gheorghe a fost martirizat de ziua sa (sărbătoarea ancestrală a debutului de An Pastoral); evenimentul a fost făptuit intenţionat atunci de către Romani, data de 23 IV rămânând fixată în calendar ca aceea a Sf. Gheorghe, creştinii perpetuând respectiva zi de primăvară ca foarte importantă (milenar respectată): era cea a străvechiului Gherga. Un exemplu este al războinicului Anatolian popular cunoscut drept Gheorghe - devenit sfânt creştin - născut după o sursă în 275 ori după altă sursă în 283, rămas orfan după tatăl său nobil din Capadochia, ofiţerul Gerontius / Gherontie ori Latin numit Geronzio, din clanul Roman Anici, conducător al militarilor Romani din regiune, având mama numită Polychronia provenind dintr-o bogată familie Galileeană, cavalerul fiind decapitat la 23 IV 303 în Anatoliana Nicomedia / azi Izmit, de către Balcanicul împărat Diocleţian (născut în Dalmaţia la Split 43,30 lat. N, 16,26 long. E / Croaţia, care conducea Romanii după model Persan), pentru că între convertiţii la creştinism a determinat-o şi pe împărăteasa Alexandra s-o facă, prin intermediul discipolilor slujitori creştinaţi ai ei. Moaştele sale au fost risipite mai târziu, între care o bucată a craniului se află azi în Mănăstirea Bănăţeană Sângeorge” din Valea Bârzavei 45,25 lat. N, 21,20 long. E, judeţul Timiş / loc atestat din 1274 ca S. Georgius, zidită în 1485 de Iovan, ultimul despot din Dinastia Brancovici, imediat după moartea vărului său primar Vuk Grgurevic / “Lupul Grgur” (transfer făcut pentru ascundere de musulmani), uneltele cu care a fost torturat Gheorghe fiind ţinute de Copţi în Egipt. Alăturându-se armatei imperiale Romane şi parcurgând rapid ierarhia militară până a ajuns general, cel care a devenit Sfântul Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor (emis de împărat după ce în 302 a consultat Oracolul din Milet - metropola fostei Carii / Țării Gherghiților - ce s-a pronunţat despre creştini că ar fi vinovaţi pentru existenţa oracolelor false), Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină; împăratul Diocleţian a explicat: “Religia veche să nu fie criticată de una nouă. Este mai mult decât incriminator să ataci şi să înlături ceva ce strămoşii au stabilit odată pentru totdeauna ca fiind sacru - fie el un loc, un obiect sau o procesiune”. Din porunca împăratului, cel care a ajuns Sfânt a fost întemniţat şi supus torturii (în cele mai cumplite forme, spre a fi exemplu tuturor) pentru a-şi renega credinţa; lovirile cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vene de bou şi toate celelalte torturi n-au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa. Martorii suferinţelor lui Gheorghe, uimiţi de puterea sa de a îndura durerea, au părăsit vechea credinţă, îmbrăţişând creştinismul. Respingând oferta împăratului - de a renunţa la creştinism pentru a deveni garda lui personală - s-a ajuns la decapitarea lui Gheorghe. O verişoară după tată a Sfântului Gheorghe, cunoscută drept Sfânta Nina, a creştinat începând din 319 Iberia Caucaziană - de atunci “Ţara Lupilor” consolidându-şi numele de Georgia / Gurji-stan. În conştiinţa populară Românească, Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numeroase biserici având hramul său. Sfântul Gheorghe este ocrotitorul Armatei Române, patronul Banatului dar şi al Etiopiei, Maltei, Palestinei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Serbiei, Lituaniei, etc.; ca simbol puternic, crucea sa constituie steagul Georgiei, Angliei, etc. iar imaginea Sfântului Gheorghe a fost prezentă de pildă pe steagul Moldovei trimis de Vodă Ştefan cel Mare” 1433-1504 la Mănăstirea Zograful de la Muntele Athos (fiind şi patronul Moldovei). Numele are legătură cu denumirea Antică a cultivatorului: în Greaca veche Gheorghe însemna agricultor doar din timpul lui Platon iar Gherga e mult mai vechi, Gheorghe fiind analog cu Gherga.
Monumentul Sf. Gheorghe în Timişoara
O clădire barocă importantă a Banatului - din secolul XVIII - e Domul Catolic din Piaţa Unirii / Timişoara, cu hramul “Sf. Gheorghe” (patronul spiritual al regiunii). Spre deosebire de versiunea ortodoxă, inspirat de opera din 1788 despre declinul Imperiului Roman a masonului Edward Gibbon şi contrariat că Vaticanul - prin papa Gelasius / Berber Algerian (devenit Sfântul Ghelasie), în baza unui decret din 382 - l-a canonizat pe Gheorghe, lexigograful Britanic William Smith în “Dicţionarul mitologic şi bibliografic greco-roman” din 1844 a notat: “Gheorghe / George din Capadochia a avut un caracter urât, era persecutor şi eretic, insinuându-se pe lângă patriarhul Atanasie al Africii în Alexandria / Egipt, apoi fiind izgonit. Se poate admite că parţial imoralitatea lui a fost agravată de spiritul partizan al unor istorici ecleziali datorită arianismului său (care susţinea că Iisus şi Dumnezeu sunt fiinţe diferite) dar e greu de crezut că invectivele acelora au fost fără fundament consistent. Conform istoricului păgân Ammianus - contemporan cu el - s-a născut în Epiphania / fostul Oiniandos din Kilikia, azi Gozeneler 36,58 lat. N, 36,07 long. E, considerat însă din Capadochia (după tatăl său, care a fost cioban). Sfântul Grigorie Teologul din Nazianz / Capadochia 38,23 lat. N, 34,22 long. E - intrat în preoţie după moartea lui Gheorghe - afirma că era dintr-o familie rea; cel mai discreditat a fost pentru ocupaţia înjositoare: era un parazit, lipit de cei cu stare, ‘unul care s-ar vinde pe sine pentru nimic’. A obţinut funcţia de tribun militar pentru aprovizionarea cu carne de porc a armatei dar prins cu înşelăciunea a fost despuiat de câştig şi a fost mulţumit să scape fără pedeapsă fizică; apoi a rătăcit prin diverse locuri - conform lui Grigorie - până a ajuns în Alexandria / Egipt, unde s-a oprit şi a început să facă ticăloşii. A mituit nişte eunuci cu influenţă în Constantinopol la curtea viitorului împărat Constanţiu - fiul lui Constantin cel Mare - pentru a fi încasatorul veniturilor creştinilor, Atanasie numindu-l speculant. Până în acel moment n-a apărut a fi creştin ori cu vreo altă înclinare religioasă, patriarhul notând că mai degrabă era idolatru, fiind interesat doar material de creştinism. Un semi-arianism era patronat de împărat (care avea respect pentru cei ce venerau Zeitatea Pământului) şi George a devenit un susţinător zelos al arianilor, ca de exemplu participând la întâlnirile din Seleucia şi Constantinopol. Conform Scolasticului - autorul lucrării ‘Istoria bisericească’ - şi corespunzător istoricului creştinismului Sozomenos din Gaza, arianii întâi i-au oferit lui Grigore din Capadochia funcţia de patriarh al Africii (loc devenit vacant datorită expulzării lui Atanasie), însă acela de-a lungul anilor 339-346 cât a servit nefiind popular şi nu prea harnic în sprijinirea arianismului, Consiliul din Antiochia a decis în 354 ca mult-supusul George, gata oricând pentru orice impuneri fiscale, în general fără scrupule, să preia funcţia; Atanasie a remarcat acceptul lui George ca sperând câştig, exprimându-se în sensul că acela a fost ‘angajat’ să fie patriarh. Comandantul African Heraclian a fost trimis de Constanţiu pentru a dobândi sprijinul păgânilor din Alexandria la alegerea lui George şi acela a reuşit, promiţând localnicilor toleranţă religioasă, însă o persecutare a partizanilor trinităţii (care susţineau monoteismul Sfintei Treimi) a început în Postul Mare din 355, când unii credincioşi au fost deposedaţi de bisericile lor: Sebastian, comandantul trupelor din Egipt, a expus public câteva călugăriţe goale în faţa unui mare foc, pentru a renunţa la credinţa lor; după sosirea lui George în Alexandria prigoana a fost mai cruntă, prin jefuirea văduvelor şi orfanilor, mai mulţi bărbaţi fiind aşa de dur bătuţi cu ramuri proaspete de palmier pline de ghimpi încât le-a trebuit mult pentru recuperări iar unii nu şi-au mai revenit, multe virgine şi 30 de episcopi ajungând a fi exilaţi în Marea Oază, câţiva chiar murind pe drum. Atanasie a scăpat şi a rămas ascuns până la decesul lui George (acela împreună cu camarazii săi la început au refuzat să-i lase pe creştinii cu care erau în dispută ca să-şi îngroape morţii, ‘stând ca demonii pe morminte’, după cum a afirmat teologul Sirian Theodoret); faptele au dus la o revoltă, partizanii trinităţii voind să-l ucidă, el scăpând prin fuga la împărat iar credincioşii recuperându-şi bisericile pentru scurt timp, căci un trimis al Constantinopolului a pedepsit vinovaţii şi George s-a întors, conducând mai tiranic pe cei ce îndrăzneau în zadar să i se opună: a amărât acel numeros grup conservator iar rapacitatea şi servilismul faţă de curte i-a ofensat pe toţi. George a sugerat împăratului Constanţiu să pretindă chirii pe clădirile publice şi să fie administrate nemilos, acuzând mulţi localnici de nesupunere la ordine; grijuliu faţă de propriul venit, a căutat să obţină monopolurile salpetrului (folosit ca îngrăşământ), mlaştinilor de unde se obţinea papirusul, salinelor şi pompelor funebre din Alexandria. Luxul şi aroganţa lui au mărit ura împotriva sa; a iritat când a exclamat în faţa unui splendid templu: cât va mai rezista acest cavou? Dar provocarea maximă a fost la un templu solar părăsit (încă apreciat de băştinaşi) când a decis să ridice acolo o biserică: creştinii care curăţau locul au găsit într-un cotlon ustensile sacre, statui, cranii umane, etc. şi le-au expus, ceea ce a enervat comunitatea, mai ales că atunci s-a întâmplat moartea împăratului Constanţiu - decedat în 3 XI 361 - veştile fiind că urma Iulian Apostatul la domnie (a fost ultimul împărat Roman necreştin), ceea ce i-a determinat pe autohtonii păgâni la insurecţie. George - ale cărui represalii au fost sistematic direcţionate împotriva tuturor aflaţi împotriva lui - atunci prezida un sinod ce tocmai a silit dizidenţii să-şi condamne opiniile; răsculaţii au pătruns în biserică, l-au târât afară şi l-ar fi omorât dacă autorităţile nu l-ar fi salvat, el - aparent ca să-şi satisfacă inamicii - intrând la închisoare, însă câteva zile mai târziu, în 24 XII 361, aceia au năvălit acolo: l-au legat pe o cămilă, au făcut o paradă cu el prin oraş, apoi l-au tranşat şi i-au ars rămăşiţele. Deşi fostul patriarh Atanasie - care în 367 s-a remarcat prin cererea de distrugere a documentelor vechi, ce deranjau - l-a descris ca grosolan şi ignorant, cel puţin în teologie, George a lăsat o splendidă bibliotecă, ce împăratul Iulian a poruncit să-i fie adusă pentru uzul său personal (în trecut - pe când era în Capadochia - a împrumutat unele cărţi de la George şi ştia ce valori a avut). Ura generalizată împotriva lui George s-a evidenţiat prin lipsa oricărei încercări de salvare a sa (asasinii mitraici şi aparţinând lui Atanasie au fost totuşi ulterior instigaţi de ariani); Sozomenos a crezut că acel linşaj a fost un act spontan. E dificilă justificarea introducerii odiosului George printre sfinţii creştini; identificarea Sfântului Gheorghe cu patriarhul Africii a fost viguros contestată de unii, mai ales că ‘gesturile’ sale au fost respinse ca apocrife - scrise de eretici - iar cu trecerea timpului au fost produse ‘acte’ absurde, considerate de neîncredere: Sfântul Gheorghe, apărut ca profan din Capadochia, a fost făcut militar al lui Diocleţian, sub care a suferit martiriul, suferinţele sale fiind probabil inspirate din multitudinea celor avute cu ocazia episodului închisorii (Atanasie a fost adversarul său şi oraşul Alexandria a devenit împărăteasa Alexandra - soţia lui Diocleţian - convertită şi martiră). Povestirea omorârii dragonului a apărut mai târziu, monstrul fiind personificarea fugarului Atanasie în vecina Libie. Sfântul Gheorghe a fost ştiut printre Greci ca Victoriosul, despre care se spunea că a susţinut de fapt primii cruciaţi, fiind adorat apoi în lumea creştină”. Pe lângă realitatea că atunci crocodilii erau foarte numeroşi în Delta Nilului din marginea Alexandriei / capitala Egiptului în acea vreme (ceea ce concret ar explica apariţia reptiliană, însă alegoric reprezentând lupta religioasă), au fost observaţii şi ca ale cercetătorului David Woods în 2002, care a considerat că serviciul la armată a facilitat asimilarea ierarhului religios George / Gheorghe ca militar iar îngroparea moaştelor sale în Diospolis / azi Lod în Israel 31,56 lat. N, 34,53 long. E - unde, după cum a menţionat în anul 515 călugărul Galilean Chiril din Beisan / fosta capitală Decapolis, exista biserica bizantină “Sf. Gheorghe” - s-ar fi putut datora unor fideli ariani din zonă care le-au recuperat după masacrarea lui (e de remarcat că în Bazinul Meandrului populat de Gargari Gherghiţi de milenii, lângă travertinul Pamukkale - însemnând “fortăreaţa bumbacului” - de pe o terasă a Văii Kelkit, loc în care au fost îngropaţi apostolii Filip şi Ioan, una dintre cele 7 biserici ale revelaţiei era Laodicea / fostă Diospolis, unii confundându-l pe George din Capadochia cu George din Laodicea / Israel, episcop arian acolo în 335-347, născut în anul 301 la Alexandria, de asemenea duşmănit de Athanasius / Atanasie 296-373); de altfel şi Sf. Beda 672-735 din N Angliei a scris că Sf. Gheorghe a trăit în Diospolis / Israel (în 1260, “Legenda de aur” realizată în Genova / Italia - lucrare mai citită chiar decât Biblia la timpul acela - a încercat să explice numele, printre ipoteze fiind că venea de la “geos” = pământ şi “orge” = a semăna / deci era agricultor sau “gherar” = sfânt şi “gyon” = luptă ori “ghero” = pelerin şi “ghir” = nepreţuit). Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a explicat situaţia creştină de la începutul secolului IV: “De la începuturi, creştinii îl cunoşteau pe Dumnezeu sub 3 înfăţişări: 1) Tată, Creator şi Judecător, care se revelase în Vechiul Testament; 2) Domnul Iisus Hristos, Cel Înviat; 3) Sfântul Duh, care avea puterea de a regenera viaţa şi de a împlini împărăţia. Dar la începutul secolului IV, Arius - un preot din Alexandria - a propus o interpretare mai coerentă şi mai filosofică a Trinităţii. Arius n-a respins Trinitatea, însă a negat consubstanţialitatea celor 3 Persoane Divine. Pentru el, Dumnezeu e singur şi increat; Fiul şi Sfântul Duh au apărut mai târziu decât Tatăl, deci îi sunt inferiori. Interpretarea lui Arius a avut un anumit succes, chiar printre episcopi, însă la Conciliul de la Niceea, în 325, a fost respins arianismul”. (Însuşi Biblia începe - cu Facerea” 1:2 - prin “Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”, iniţial Domnul ca Tată trebuind să fi existat înainte de Fiu, căci altfel, ca fiinţe divine sincrone, ar fi fost fără sens asemenea ierarhie nominalizată; în Evanghelia după Ioan 10:30 apare: “Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”, astfel Dumnezeu Tatăl, împreună cu Dumnezeu Fiul şi cu Sfântul Duh formând Sfânta Treime).
Laodicea la poalele Pamukkale
Istoricii n-au ştiut că pe Prisca, nevasta împăratului Diocleţian 244-311, o mai chema Alexandra iar pe de altă parte, Sfântul Gheorghe a fost mereu sărbătorit primăvara (niciodată iarna, aşa cum tradiţional ar fi fost după martirajul African din Ajunul Crăciunului). Biserica a respins ferm alte cercetări decât cele considerate de ea despre Gheorghe, inclusiv pentru evitarea confuziilor, mai ales că episcopul Eusebiu al Cezareii (“părintele” istoriografiei creştine, mort în 339), primul care a scris despre Gheorghe, a afirmat că bazilica consacrată “omului de cea mai mare distincţie” în Diospolis / Israel - aflată în jurisdicţia sa - deja exista ridicată de familie, adăpostind resturile lui Gheorghe iar probe ştiinţifice ale persecuţiei din timpul lui Diocleţian au fost multe, ca de pildă: fiindcă o parte a palatului imperial din Nicomedia / Bitinia a ars în 24 II 303 - după ce în ziua precedentă a demolat o biserică, bănuind un complot creştin - împăratul a chinuit şi a omorât mai mulţi, între care l-a spânzurat pe şeful pazei, eunucul Gorgonius, celebrat de atunci ca sfânt de creştini în 12 III (creştinii au primit permisiunea specială a împăratului să-i ia imediat după execuţie trupul, transportându-l la Roma, din 747 fiind obţinut de Biserica Gorze 49,03 lat. N, 5,59 long. E, ce l-a mutat în Franţa; acum în Roma, îngropat în Cimitirul “Între 2 dafini” din Via Labicana, Gorgonius e ştiut ca alt sfânt, la 9 IX). Pe de altă parte, lipsa existenţei mormântului celui care a fost George, patriarhul Africii, ale cărui oseminte intenţionat când au fost arse de călăi lângă Alexandria pe malul Mediteranei în momentul supliciului au fost amestecate cu unele bucăţi de animale, păgânii în acel fel dorind a evita martirajul - ştiind de valoarea politică rezultată din obiceiul creştinilor de a colecta orice bucăţică pentru slavă - denotă faptul că şi dacă au fost cumva infiltraţi în mulţimea de la execuţie totuşi arianii n-au reuşit să salveze ceva, apa mării cărând totul. Primul mucenic a fost Vlahul Vlasie, episcopul Sevastiei, martirizat odată cu cei 40 de mucenici; de la el derivă numele care la început era sinonim cu cel de creştin: chiar şi azi Albanezii îi numesc pe Vlahi / Aromâni “oameni buni”. De altfel, Armânii / Aromânii în istorie sunt menţionaţi documentar anterior Albanezilor, care îi denumesc pe Armâni / Aromâni ca “Remeri”, oamenii ce se întindeau din Dardania până în Dalmaţia (de unde a provenit Tracul Spartacus 120-70 î.C., din tribul Med / Maidan trăitor atunci la confluenţa Râurilor Kerkinitis şi Stry-mos / Struma care acum se întâlnesc în Lacul Kerkini 41,21 lat. N, 23,07 long. E - considerat de către contemporani şi istorici drept cel mai grozav gladiator vreodată - care a înspăimântat Imperiul Roman la fel de tare ca şi generalul Hanibal Barca / Barga din Cartagina, zona fiind inclusă în Imperiul Getului Burebista şi apoi cucerită de Romani în anul 6, din 284 împăratul Diocleţian constituind-o ca provincie separată de altele, cu capitala la Niş 43,19 lat. N, 21,54 long. E, în mijlocul marelui codru ce era pe atunci, acolo); în 2012, Dr. Mihai Popescu de la Biblioteca Militară Naţională” din Bucureşti a afirmat că Maedul Spartacus - al cărui neam era între cel Edon şi cel Dardan - probabil aparţinea puternicei Dinastii Sparga (anterior AgaTârsă), numele său Spartacus având rădăcina Sparga.
Gladiator
În Catedrala Dubrovnikului / Ragusa 42,38 lat. N, 18,06 long. E (acum oraş Croat pe coasta Dalmată, lângă Muntenegru, în a cărui cronică e scris că în 743 a fost puternic populat de bogaţii Morlaci din pădurile Văii Naro), fostă localitate semnificativă Armână / Aromână întemeiată în 639 de refugiaţii Vlahi din Cotor şi Epidaurus / Cavtat 37,38 lat. N, 23,08 long. E datorită năvălirii Slavilor şi Avarilor, sunt păstrate rămăşiţe ale patronului aşezării - o parte dintr-o mână şi din capul sfântului mort în 9 III 316 la Sebastia / azi Sivas, în Capadochia: întâi creştinii din armată au fost băgaţi în lacul aproape îngheţat de lângă cetate, apoi li s-au sfărâmat gleznele şi în fine, au fost arşi pe ruguri (în “Vieţile sfinţilor” scrise de Simeon Metafrast - născut la Constantinopol în 886 - sunt multe detalii documentate, inclusiv despre Sfântul Vlasie / Vlaho, care s-a lansat public slujind creştin într-o peşteră din Muntele Argheos, în apropierea cetăţii Sevastia / Sebastia). În oraşele Balcanice cândva majoritar Vlahe, cum au fost Cetine / MunteNegru, Dubrovnik / Croaţia, Durres / Albania, Sveti Vlas / Bulgaria, etc., Sf. Vlăsie - al Vlahilor - a fost respectat inclusiv prin biserici închinate lui. Conform tradiţiei, dacă de la Mărţişorul din 1 III până în 8 III e Săptămâna Femeii, atunci în 9 III bărbaţii consumă colăceii “Sfinţişori” şi beau vin în cinstea mucenicilor, care erau o ceată ostăşească strânsă din Anatolia, unul dintre cei 40 numindu-se Gorgo-nie / Gorgonius (martiri creştini Gorgonius au fost mai mulţi, comemoraţi în 10 şi 11 III). La începutul secolului IV, Sfântul Gheorghe, Vlahul Vlăsie, mucenicul Gorgo-nie, etc. sunt printre numeroasele exemple ce leagă creştin Anatolia de Balcani iar Balcanii sunt legaţi de Banat prin foarte multe, ca de pildă şi religios Medieval: Vlahul / Aromânul Iacob născut la 1568 în Ragusa / Dubrovnik într-o familie de negustori pe mare, şcolit la Ohrida şi Muntele Atonului / Athos, a condus în 1650-1653 creştinii Bănăţeni aflaţi sub ocupaţia otomană cu numele de ierarh Iosif din reşedinţa unde azi e Piaţa Sf. Gheorghe din Timişoara, canonizat drept “cel Nou” de către Biserica Ortodoxă Română după 3 secole de la moartea sa în Partoş 45,20 lat. N, 21,07 long. E / judeţul Timiş (pe Valea Bârzavei); patronul Banatului - agreat de marile culte creştine - e Sfântul Gheorghe iar ocrotitorul / protectorul ortodox al Banatului e Aromânul Sfânt Iosif, contemporan cu Bănăţenii Români Gherga din zonele Vărădiei, Caransebeşului, Lugojului, etc. De altfel, ortodoxia a 3 regiuni V Române e ocrotită de sfinţi Armâni proveniţi din 3 zone V Balcanice - Kosovo, Croaţia şi Albania - în legătură cu Gherga: Bănia / la V de Olt prin Nicodim de la Tismana - de fapt Nicolae Gherga - Banatul prin Iosif de la Partoş, având mama din Insula Lemnos şi tatăl navigator, fratele mamei fiind negustor în Ohrida (născut Iacob în Ragusa, cetatea condusă de Gheorga, dacă nu cumva analiza genetică a moaştelor sale - aflate la Catedrala Mitopolitană din Timişoara - ar releva că era Gherga) şi Ardeal / Transilvania prin Şaguna, năşit de Gherga. În rezumat, evidenţele despre Sfântul Gheorghe, conform textelor Copte (din secolul următor martiriului său) de la Mănăstirea Baramus 30,25 lat. N, 30,20 long. E - cea mai veche din Valea Natron / Egipt, unde era Pustia Schetiei - traduse în 1888 de Wallis Budge de la Muzeul Britanic”, sunt: “Strămoşii Sfântului Gheorghe au fost creştini din timpul lui Iisus: ‘nici unul măcar să fi fost idolatru’ (adică închinându-se păgân la idoli). George a fost numit aşa după străbunicul lui din Capadochia. Bunicul său Ioan a fost guvernatorul Capadochiei iar tatăl său Anastasius a fost guvernatorul regiunii vecine Nordice, Melitene / Malaţia; mama sa a fost Theognosta, fiica lui Dionisie, conducătorul cetăţii Diospolis / Lydda, acum Lod în Israel. George s-a născut în anul 283 în capitala regiunii Melitene” (azi Malatya / Turcia 38,21 lat. N, 38,18 long. E; în 1606 un manuscris Siriac încă menţiona Districtul Gargaria de acolo, Dioceza Gargară fiind încă activă atunci). “Tatăl său - născut în anul 257 - a murit când avea 36 de ani, lăsând o văduvă şi 3 copii: George de 10 ani şi surorile lui, Kasia de 6 ani, respectiv Mathrona de 2 ani; erau extrem de bogaţi în vite şi posesiuni, foarte respectaţi în regiunea lor. Creştinul Justus, guvernatorul Palestinei, a cerut văduvei permisiunea să-l facă pe fecior militar şi curând George a devenit comandantul unei oştiri de 5 mii de oameni. Când a împlinit 20 de ani - adică în anul 303 - Justus a vrut să-l însoare pe chipeşul George cu fiica sa (deja îl avea asociat la guvernarea Palestinei), însă a murit în ajunul nunţii. Cununia a fost amânată şi George s-a pregătit să plece la Tyr ca să-l întâlnească pe împăratul Diocleţian, intenţionând să obţină numirea ca guvernator al Palestinei; bogăţia sa în acel moment era considerabilă, deoarece când Dadanius, guvernatorul cetăţii Tyr, i-a oferit în numele împăratului 50 kg de aur ca să renunţe (neconvenindu-i că era creştin), el i-a răspuns că are 10 tone de aur şi 20 tone de argint, pe lângă vite, cai şi moşii / inclusiv podgorii. Încărcat cu daruri pentru împărat şi suită, când a ajuns în Tyr a fost dezgustat să observe închinarea păgână a Curţii Romane şi a împărţit localnicilor ce a adus, ca să treacă la creştinism; întors în cetate, a relatat oamenilor săi ce a făcut, aceia rugându-l să-i lase să plece imediat, din teamă de represalii. George le-a plătit serviciile şi i-a eliberat, cerându-le doar să nu-i anunţe familia (mama şi surorile lui) despre ce s-a întâmplat; 3 dintre ei nu l-au părăsit şi au fost martorii conflictului ce a urmat în Tyr: despuiat în faţa lui Dadanius, George a spus răspicat că era creştin, acela dorind să-i ştie neamul şi poziţia în lume, conjurându-l să-i spună întreaga sa istorie. Când Dadanius a aflat că George era de viţă nobilă şi a slujit armata imperială cu deosebită distincţie, i-a admirat frumuseţea şi s-a străduit să-l ademenească în serviciul său, promiţându-i mari recompense; George a respins cu dispreţ oferta şi a început să ocărască zeii păgâni, arătând cât de abominabili erau faţă de sfinţii creştini. Răbdarea lui Dadanius s-a sfârşit la rezistenţa lui George, pe care l-a torturat fantastic, vreme de 7 ani, timp în care logodnica, mama şi surorile lui s-au stins. De îngroparea lui George s-a îngrijit unchiul Andrei, fratele mamei sale, care a demolat casa unde i-a trăit nepotul şi cu materialul existent, plus banii îngropaţi la temelie ce i-a găsit, a ridicat o bazilică sfinţită de episcopul Theodosius. Imediat clădirea a fost distrusă de generalul Euchios al lui Diocleţian dar împăratul Constantin cel Mare (conform Acta Sanctorum / ‘Actele sfinţilor’) a refăcut-o în 312. Ulterior, împăratul bizantin Teodosie cel Tânăr - care a domnit între 408 şi 450 - a ridicat acolo o biserică închinată martirului, sfinţită de episcopul Theodotus al Ankarei (care a răposat în 446). George deja la mijlocul secolului V era celebru în lumea creştină, recunoaşterea oficială a sfinţeniei în 494 ‘pentru fapte ştiute doar de Dumnezeu’ fiind doar o formalitate” (şi episcopul Grigore din Tours scria că la timpul său - adică secolul VI - în Galia deja de demult era foarte respectat Sf. Gheorghe); localitatea Lod din actualul Israel a devenit cunoscută şi ca Gheorgopolis. Indiferent de anul şi locul execuţiei (303 în Nicomedia / azi Turcia, la instigarea asociatului împăratului Diocleţian la domnie Dacul Galeriu / zis Armentarius” adică paznic de vite” - care apoi a tolerat creştinismul - sau 310 datorită Persanului Dadanius, conducătorul cetăţii Tyr / azi Liban), creştinii îl omagiază pe mega-martirul Sfânt Gheorghe - protectorul cavaleriei, al călăreţilor, al cailor, al soldaţilor şi al pribegilor - în aceeaşi zi: 23 IV.

Mormântul lui Gheorghe din Gheorgopolis / Lod
Istoricul Murad Adji - etnic Cuman / Turanic - din Moscova / capitala Rusiei, a dezvoltat din partea Fundaţiei Internaţionale Sf. Gheorghe” o altă perspectivă (printre păstrătorii străvechii înţelepciuni Cumane - Kiptceake în abordarea Turcă - au fost Kirghizii şi locuitorii din S Siberiei, dintre Altai şi Baikal, influențele Marilor Migrații fiind în plan spiritual la fel de incisive ca și în plan fizic): “În TransCaucazia, Albania Caucaziană a fost populată de Altaicii Juzi; în vechea Turkă, ‘Alp’ a ajuns să însemne ‘Erou’ (ca termenul ‘Kahra-man’): Albania Caucaziană a fost o țară străveche, existând dinaintea sosirii acolo a Turkilor. Albania Caucaziană împreună cu sacrul său oraș Derbent poate fi comparată cu regiunea Cașmir: a fost un centru spiritual foarte important nu numai pentru Est, ci și pentru Vest; creștinismul și-a avut repere timpurii în zonă. Un episod apărut în 331 la zidurile Derbentului a fost reţinut, despre un luptător căruia i s-au dat nume diverse - Khyzr, Khyzr-Yilyas, Keder, Kederles ori Jirjis - ştiut de Europeni ca Sfântul Gheorghe, George, Gheorg, Egory, Juri, ş.a.; diferenţele nu trebuie să surprindă: acelaşi personaj a fost văzut diferit de diferiţi oameni, din motive religioase sau politice. Este de remarcat că în Europa cavalerii erau ştiuţi demult; denumirea lor ca ‘gentlemani’ provenea din ‘gentili’: cei cu origine nobilă (iniţial aceia respectând ‘Legea Iurtelor’ / ‘Legea Gheri’ - obicei al stepelor - cu autoritate asupra pământurilor stăpânite, unde-şi instalau vetrele, conform modelului din Altai, regăsit şi la curtea împăratului Attila al Hunilor). Legenda lui Jargan / Gregoris a fost respinsă în 494 de Roma, ai cărei episcopi s-au înspăimântat să nu le fie dezvăluit un secret bine păstrat: Sfântul - iniţial un martir - a fost transformat într-un asasin, aşezat pe un cal şi ucigând Șarpele (străvechi simbol al Marii Stepe, inclusiv al vechilor Kipceaci / Cumani); vechea legendă a ajuns de nerecunoscut, fiind ştiută acum acea imagine a Sfântului George / Jargan sau Gregoris. S-a schimbat mai mult decât o poveste; istoria a fost alterată de politica bisericii creştine împotriva populaţiei Cune / Kipchak, aflată din secolul III în N Caucazului. Faptele rămân fapte: creştinii de limbă Greacă au ajuns la Derbent în 311, ca emisari ai lui Constantin / cel Mare; ţelul lor nu era bine intenţionat, căci doreau să-şi impună puterea. Cu luptători care n-au fost Greci, ci călăreţi Cuni - având cruci pe scuturi - în 28 X 312 Constantin şi-a învins la Podul Şoimului de lângă Roma rivalul Maxentius, devenind astfel împărat; Europenii vedeau pentru întâia oară aşa ceva - crucea ca simbol - într-o luptă: este fapt dovedit istoric, oamenii considerând că victoria a fost voinţă divină (un semn al stăpânului din Rai). Pe atunci, creștinii timpurii numeau crucea ca ‘semnul fiarei’ iar șarpele / dragonul era emblematic Marii Stepe EurAsiatice: crucea - ca simbol creștin - s-a impus în apus începând din Caucaz. Politician abil, împăratul Constantin a cerut atunci obedienţă faţă de noua credinţă - provenită din Caucaz - şi de obiectivele sale; supuşii au acceptat predicatorii răsăriteni Cuni şi au introdus obiceiul lor de a avea ca zi de odihnă duminica. Mii de familii Cune au fost invitate să se stabilească pe pământuri Greceşti, fiind sprijinite cu aur din trezoreria imperială pentru aşa ceva; relocarea lor s-a încadrat declanşării Marilor Migraţii de la sfârşitul Antic (de altfel, plăţile erau tribut bizantin pentru puterea lor extraordinară şi conform Legii Stepei beneficiarii se obligau să protejeze imperiul, ceea ce au şi făcut / uneori însă apărând şi aroganţa lor - ca de la stăpâni la vasali - ceea ce a îngrijorat elita Bizanţului: un exemplu despre Goţi a dat şi Iordanes în ‘Getica 21, că oaspeţii imperiali ‘au devenit indispensabili ca aliaţi / federaţi’)”. Despre bătălia din Roma când Constantin cel Mare” a câştigat în faţa rivalului său Maxentius şi a devenit conducătorul unic al Imperiului Roman au scris - separat - 2 contemporani ai evenimentului, creştinii Lactanţiu şi Eusebiu: crucea i-ar fi apărut lui Constantin pe când era în marş cu armata din Galia spre Roma iar în noaptea din ajunul marii înfruntări, Constantin a visat ca înainte de a porni la luptă să facă steaguri aşa şi scuturile să fie inscripţionate cu semnul ceresc”; de aceea, împăratul Constantin cel Mare” din Niş în anul următor a legalizat creştinii - toleraţi din 311 în Imperiul Roman - mama sa V Anatoliană Elena (248-329) devenind creştină înaintea lui iar în 330 a decis ca Noua Romă” să fie Bizanţul / actualul Istanbul, în vestibului palatului său de acolo având pictat cavalerul cu semnul crucii pe cap. Emblema Constantinopolului era însă semiluna, emblemă păgână - ce împreună cu steaua - a fost folosită de bizantini pentru slava Fecioarei Maria (a fost preluată de otomani odată cu oraşul, în 1453) şi deoarece musulmanii folosesc calendarul lunar, semiluna a devenit simbolul principal al islamului, pe steaguri ori în vârful moscheilor. Dr. Andrei Groza a scris “Cu privire la transferarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la Bizanț” în 2011: “Împăratul Constantin, supranumit mai târziu ‘cel Mare’, a transferat în 330, după câțiva ani de pregătire, capitala statului de la Roma la Bizanț, oraș situat pe malul european al strâmtorii Bosfor, unde și-au găsit loc pentru prima dată oficial și însemnele religiei creștine, ceea ce ne face să credem că și noua religie a contribuit la fondarea unei noi capitale. La acea schimbare a contribuit, în primul rând - nu pur și simplu, așezarea geografică a Bizanțului - ci aflarea aceluia în centrul marelui neam al traco-geților (este cunoscut faptul că neamul tracilor din vechime a populat sudul, vestul și nordul Mării Negre, că tracii din nordul Mării Negre se mai numeau geți, ceea ce le garanta împăraților traco-geți siguranța domniei, realizarea intereselor personale și ale comunității traco-geților deveniți în mare parte creștini); traco-geții de pretutindeni vorbeau una și aceeași limbă, traco-getă (altfel zis, româna veche) care - practic - nu se deosebea de cea a italicilor. Menționăm că trecerea capitalei dintr-un oraș în altul n-a fost o simplă schimbare geografică a administrației statului, ci însemna schimbarea comunităților conducătoare în stat: înlăturarea italicilor de la putere și trecerea aceleia în mâinile traco-geților; altfel zis, imperiul nu mai era al romanilor - adică al italicilor - ci a devenit imperiu al traco-geților. Într-o presupusă cuvântare expusă de împăratul Iulian 361-363, Constantin cel Mare ar fi spus că el valora mai mult chiar decât Alexandru Macedon, pentru că dânsul ‘a luptat cu romanii și nu cu barbarii din Asia’. În toate documentele de după Constantin, Italia a figurat ca o provincie obișnuită iar Roma ca oraș de importanță istorică. În asemenea situație, e corect să spunem că în perioada 330-1453 statul bizantin a fost un stat al traco-geților, deci un stat românesc și tot ce este legat de acest stat aparține - în primul rând - istoriei românilor. Dacă la Constantinopol - la palat, în administrație - în toată această perioadă s-a vorbit în limba greacă, aceasta nicidecum n-a însemnat că acolo n-ar fi locuit traco-geții, la fel cum n-a însemnat că în tot evul mediu în alte orașe europene n-ar fi locuit autohtonii fiindcă acolo în biserici, administrație, la palate, etc. se vorbea și se scria în limba latină”.

Emblema Kună / Qiptşak

Populaţia Cună a ajutat dezvoltarea Imperiului Bizantin, o prezenţă majoră în răsăritul European pentru mai mult decât un mileniu. Cu ajutor Cun / Kun, puterea împăratului a crescut în Siria, Palestina şi Egipt, el dictând absolut şi în alte provincii; în 325, destoinicul împărat Constantin cel Mare a întrunit primul sinod ecumenic, la Niceea, hotărând - perfid - preluarea puterii creştine de către Greci: atunci a apărut dizidenţa ariană, condusă de luminatul Arius din Alexandria / Egipt (sprijinit de bisericile orientale, din Caucaz - Armeană, Albană şi Iveră / Iberă - cea Siriană, Etiopiană, etc). Grecii şi-au motivat impunitatea prin faptul că numele Domnului a fost prima oară menţionat de scrierile lor - în secolul II - şi au iniţiat intrigi cu Alanii, vecinii Cunilor. La Derbent era Templul Kun / Cun închinat Tatălui Tăngri / Tengri, model urmat conceptual de bisericile Caucaziene (Kunii / Cunii îl venerau pe Tată apelându-l Eloi / Ala; Dr. Mircea Eliade a observat că structura religioasă premergătoare Indo-Europenilor - reprezentată prin zeul suprem Dyeus, Dyauş Pitar la Inzi, Zeus la Greci, Jupiter la Romani, etc. - era mai apropiată de Zeul Cerului Tengri decât de orice altă religie a populaţiilor din Orientul Mijlociu şi Bazinul Mediteran). După moartea în 30 IX 326 a lui Grigore Luminătorul, din 10 XI 326 nepotul său a început să ridice - ca premieră mondială a marcării / ornării clădirilor bisericilor cu cruci - pe cele câteva biserici supraterane existente atunci în Armenia (nu în peşteri, catacombe, etc.), crucea lui Tengri / Tura, derivată din Svastică: acum acea zi e celebrată acolo, ca un moment istoric al Sfântului Grigore, nepotul lui Grigore Luminătorul care a creştinat Armenia. (Este de ştiut că stilul artistic al bisericilor Armene - cu motive decorative dar şi arcadele, respectiv cupola ogivală - a fost preluat la începuturi în Serbia, Moldova şi Rusia)”.

Placa bunicului Grigore în capitala Armeniei
De fapt, tânărul Sfânt Grigore a plecat din Derbent cu un convoi transportând simbolul sacru - şi semnul noii Europe, respectiv al lumii creştine - onorând Armenia (pe al cărei rege Tiridat - domnitor până în 330 - l-a botezat bunicul său, răposatul Grigore Luminătorul, în 301 / atunci acela botezând şi elita Armeană la izvorul Eufratului iar pe cei din popor în masă, în apele Râului Arax; acei Grigori şi familia regală a Armenilor erau înrudiţi, aparţinând aceleiaşi Dinastii Arşa-Kună din fosta Parţia, la putere în zonă din anul 12). Autoritatea Armeană faţă de creştini a crescut vertiginos în anii ce au urmat, furnizând conduita de absorbire în Estul Mediteran, sub lozinca ‘lumina vine de la răsărit’, ceea ce a dobândit un sens multiplu. Episcopul Grigore / Gregoris conducea Sanctuarul din Derbent şi a anunţat despre ceea ce face că e în numele lui Gheser, fiul lui Tura / Tengri. Ceea ce a realizat Grigore a fost defăimat uşor de cei temători de puterea lui (care s-au manifestat după moartea regelui Armean, protectorul lui): s-au referit la faptul că Grigore era nobil descendent dintr-o familie Iraniană şi judecat în Derbent de o mulţime fanatică el n-a spus nimic în apărarea sa, ci doar ‘Facă-se voia Domnului’; nu a rostit nimic rău împotriva judecătorilor, fiind legat de coada unui cal ce l-a târât de-a lungul litoralului Caspic, omorându-l. Execuţia lui Grigore a fost o moarte mucenică / martirică, episcopului de atunci zicându-i-se Jargan- patronul Cunilor (Kiptşak / Kipceac) şi al Armenilor - rugăciunile credincioşilor îndreptându-se spre binecuvântarea băieţilor Caucazieni cu sufletul  lui. Jargan a fost îngropat cu onoruri ca un erou, pe vârful muntelui ce domină oraşul Derbent; un miracol s-a întâmplat după înhumare: un izvor a apărut din mormântul său, acolo fiind ridicată o capelă / loc de pelerinaj şi în prezent. În secolul VII, când a apărut islamul, Oguzii / Uigurii au schimbat numele lui Jargan în DjirdjisDjorKhyzyrKeder, etc.: s-a mutat mai departe de adevăr şi a început să fie reprezentat ca tânăr dar cu o lungă barbă sură, pătrunzând astfel şi în lumea musulmană. Ceea ce creştinii au numit ca Sfântul Gheorghe, musulmanii au numit Khyzr; numele Khazar - în legătură cu Khyzr - era strâns conectat şi de cel al Mării Caspice, pe ţărmul căreia, în Derbent, eroul şi-a câştigat nemurirea (în secolul VII - când Imperiul Bizantin şi-a schimbat limba oficială din Latină în Greacă, datorită supremaţiei creştine orientale faţă de cea apuseană / Romană - Grigore a devenit Gheorghe)” / era de fapt Ghergar, adică Gherga. (Este de ştiut despre Cuni / Kiptşaki - proveniţi din Altai, care aveau în centrul steagului Svastica / crucea marelui lor zeu, stăpânul Raiului Tura / Tengri, adică Din Cer” / Prea-Înaltul” Anu - că au fost înrudiţi cu Uigurii / Oguzii: ambele populaţii cu important procent genetic ca Gherga; Sfântul Grigore - nepotul lui Grigore Luminătorul” - a fost deshumat din Derbent şi moaştele sale împărţite între diverse biserici). Muntele Tengri 42,12 lat. N, 80,10 long. E - ştiut ca Stăpânul Cerului - are 7010 metri altitudine şi se găseşte la tripla graniţă dintre Kazakh-stan, Kîrgî-stan și China. Crucea Tatălui Tengri / Anu era echivalată în Tibet de arma lui Indra”:

Crucea Tibetană: Dorje
“Prea-Înaltul Tată Anu, adică “Din Cer” = Tengri sau Tangara / Tura - divinitatea supremă celestă adorată de nomazii din centrul Asiei - însemna “Cer”; epitetul său cel mai frecvent era “cel înalt”, “care locuieşte sus” ori “cel de sus”, zicându-i-se şi “San-Ki” / Sanki: “luminos”, “strălucitor” (reprezentantul său pe Pământ era intitulat “han” / “khan” = “stăpânul” ori suveranul universal). Istoricul Murad Adji a continuat studiul pentru Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe”: “Călugăria a apărut la poalele Muntelui Meru / Kailas, din contemplarea sa (căci era oprită escaladarea pe el ca să nu fie supărat divinul) şi din rugăciunile exprimate de la poale către vârf, premiera fiind Tibetană; se ştie că la sfârşitul secolului IV, Dobrogeanul Ioan Casian - posibil Cun - a transmis acel ritual în apusul Europei. Gheorghe / George a fost un faimos sfânt al Marii Stepe. Faptele sale adevărate sunt ocultate de politica bisericii creştine. Mult iubitul Gheorghe este sărbătorit de ziua lui prin speranţele de mai bine ale credincioşilor; dar în Marea Stepă el a fost celebrat altfel. Kunii îl numeau cel mai înalt gardian; lui i se adresau dorinţe, rugăciuni şi cereri de exorcisme - ca mediatorul dintre divin şi om - spunându-i-se: ‘Ajută-ne! Protejează-ne!’ În Marea Stepă era cel mai important din ierarhie, după Tengri (Marele Zeu); despre el se ştie de la începutul secolului IV: vremea Marilor Migraţii. Unele dintre cele mai timpurii texte, din secolul IV, au fost scrise - judecând după ortografie - în Greacă (redactate peste altele, mai vechi); era un nobil răsăritean, însă nu descris drept călăreţ (caii erau atribuiţi oamenilor stepelor): Gheorghe era denumit Victoriosul, Marele Martir, Patronul Războinicilor, ş.a. Cultura Oseţilor - anterior ştiuţi ca Alani - provenind din Tibet cu mult înaintea creştinilor, a transmis (prin ţinuturile Perşilor) cea mai veche imagine a Sfântului, formată dinaintea naşterii sale, ca Gheser, Khizr, Khadir, etc.; odată cu creştinarea Oseţilor, s-a întâmplat ceea ce des a fost remarcat în istoria naţiunilor: peste valorile spirituale străvechi s-au suprapus cele noi. În consecinţă, nobilimea Alană în primul rând l-a venerat pe George / Gheorghe ca pe nimeni altcineva (ulterior, de pildă, Slavii l-au recunoscut pe Gheorghe ca ‘zeul vitelor’ iar musulmanii ca înţeleptul Khazyr, fiecare naţiune particularizându-l pe Sfânt). Relicvele Sfântului Gheorghe se află pretutindeni în lume. În secolul V, cronicarul bizantin Faust a scris că începând cu secolul precedent, Oamenii stepelor au devenit foarte cunoscuţi în ‘Pasajul Hun’ / ‘Trecătoarea Hună’ din răsăritul Caucazului, în Derbent / Daghe-stan; de acolo, rutele porneau în Asia pe Drumul Mătăsii şi în Europa în Imperiul Bizantin. Istoricul a relatat despre Gregoris, care - ca tânăr predicator creştin - a îndrăznit să apară în faţa noilor sosiţi; oamenii stepelor l-au denumit Djarghan sau Gyurdzhi (George / Yegor): nume diferite pentru acelaşi personaj. Sfântul Gheorghe / Grigore a intrat în tabăra Kună de la Derbent paşnic, neînarmat; până atunci, crucea n-a fost utilizată ca simbol creştin (în secolul III, autorul creştin Felix Minucius chiar scria: ‘creştinii n-au nevoie de cruci; păgânii poartă cruci de lemn, semnul fiind militar, folosit şi pe steaguri’). Creştinii au acceptat crucea în secolul următor, IV; populaţia Kună / Cună - corespunzător şi arheologilor - respecta crucea cu braţe egale încă din timpul lui Iisus. Gheorghe / George a învăţat asta de la ei iar creştinii în onorarea sa au crucea echilaterală, ştiută ca a Sfântului Gheorghe (asimilată ca Greacă); este o realitate că - atribut al purificării - semnul crucii a apărut în creştinătatea răsăriteană a secolului IV: primii creştini - până atunci - n-aveau aşa ceva. Înainte de Caucaz, crucea exista în Altai, Siberia şi Ural (de exemplu, ornamentele cailor Altaici de la mijlocul mileniului I î.C. erau cruci echilaterale de aur iar şi azi Kazahii îşi fac semnul crucii în stilul Antic, începând prin atingerea frunţii cu degetul mare ca simbol al unicităţii marelui zeu - nu cu degetele împreunate - creştinii blamând gestul ca şamanic; în plus, Kazahii marchează un cerc în mijlocul crucii, însemnând soarele în mijlocul universului). Derbent a fost un oraş cu comerţ non-stop, cel mai mare din Albania Caucaziană: un stat Antic cu o înaltă cultură (şi azi bazarul îi este cel mai important loc). Lângă ‘Porţile de Fier’ ale zidului Nordic a fost ucis patronul său spiritual numit Grigoris, Djarang, Gyurdzhi, George, etc. (biserica având hramul Sf. Gheorghe’ ridicată la mijlocul secolului VI în memoria lui marca locul); numele Derbentului a devenit atunci ‘Porţile lui Gheore’ / Djargan. (În secolul V î.C., Herodot a menţionat existenţa Georgus, însă în apus acel nume n-a fost timp îndelungat / de pildă, nici un papă nu s-a numit George; era un nume Barbar, mai degrabă din stepe, de origine Kipceacă: Georgia a apărut ca nume de ţară Europeană drept ‘Ţara lui George’). Academicianul Rus Alexander Kirpichnikov în 1879 a scris despre Sfântul Gheorghe la modul cel mai extins din lume; concluzia sa a fost că pe subiectul Sf. Gheorghe biserica e departe de realitate (de exemplu, Persanul Dadanius fiind mai credibil decât Romanul Diocleţian). Un fapt de remarcat e că la sfârşitul secolului V pe lista lucrărilor interzise de creştini primul loc era alocat Sfântului Gheorghe: atunci a început distorsionarea adevărului (‘doar Domnul îi ştia faptele’ era din cauza conectării lui Gheorghe cu Marea Stepă). La începutul secolului IV, întemeietorii creştinătăţii în Caucaz au fost Bisericile Albană şi Armeană, având în noii veniţi Cuni / Kuni aliaţii contra păgânului Imperiu Roman ce ataca mereu (este important a observa că împăratul Roman Diocleţian a decretat prigoana nu a tuturor creştinilor, ci doar a celor noi, printre aceia fiind ei). Bătrânul Grigore Luminătorul, născut în Capadochia, şi-a împuternicit nepotul - numit tot Grigore - să continue lucrul său pe care l-a început ‘catolic’ (cuvânt ce însemna ‘conectare’), de unire a Caucazienilor cu Cunii: aceia aveau cruci, icoane, clopoţei pe care îi sunau pentru rugăciune şi Gregor a învăţat aşa să-şi facă semnul crucii (el prin unirea degetului mare cu cel lung, ca ‘semn pacificator’); este interesant de observat că ‘semnul fiarei’ menţionat de Apocalipsă a fost crucea. La Ierusalim în 14 IX 326, Elena - mama împăratului Constantin cel Mare - a găsit crucea în formă de ‘T’ pe care a fost răstignit Iisus (nu era cu braţele egale aşa cum e crucea creştină); cronica bizantinului Faust a scris că în Caucaz după 5 ani, Dadian - un comandant Persan care avea Huni sub comandă - supărat că Gregore nu propaga zoroastrismul, mai ales că avea rude printre Perşi, l-a omorât violent (şi fiindcă martirul Gregorie / Gheorghe l-a pomenit mereu pe Tatăl Tengri, a câştigat simpatia Kună / Kipceak). Sfântul Gheorghe ca Ghevorg a intrat în panteonul Armean în secolul VII - via Imperiul Bizantin - pe când autohtonul Gregoris exista, fiind de fapt 2 sfinţi în reflecţie reciprocă (memoria lui Gregoris a fost păstrată de Kipceaki / Kuni în Marea Stepă şi în Derbent - pe locul martirajului - a fost ridicată Biserica Sf. Gheorghe’). Primele biserici Armene - cu fundaţiile în formă de cruce - erau orientate spre răsărit, la fel ca sanctuarele Kazahe (mormintele Altaice aveau orientarea spre locul de origine: cele din N către S, cele de la răsărit de Altai erau îndreptate către apus iar cele din apusul Altai erau către răsărit). Fără exagerare, Grigore a fost primul EurAsiatic din lume: a învăţat spiritualitatea din răsărit şi a răspândit-o în apus; a fost foarte periculos pentru Imperiul Roman. Tradiţiile Bulgară şi Sârbă sunt că de sărbătoarea Sf. Gheorghe mielul se taie la câmpie şi se consumă la munte, ca o reproducere a sacrificării lui Gheorghe pe litoral şi a îngropării lui pe vârful muntelui; aşa departe de Derbent - în Balcani - se ştie deoarece Europa e populată cu descendenţi Cuni / Cumani”. Este de remarcat că simbolul creştin primitiv a fost peştele - o moştenire Indiană, emblematic pentru Vişnu / în gliptica Mesopotamiană apa şi peştele fiind emblemele fertilităţii - iar prima atestare scrisă a semnului crucii pe toată partea de sus a corpului a apărut în viaţa Sfintei Nina, evanghelizatoarea Georgiei / până atunci Tertulian din Cartagina 160-225 afirmând că semnul se făcea doar pe frunte (el a mai scris, într-o lucrare numită Împotriva Evreilor”, capitolul 7: “în cine altul au crezut neamurile decât în Christos care a venit? Mezii, diferitele neamuri din provinciile Galiei şi regiunile Britanilor, inaccesibile pentru Romani, însă supuse lui Christos; şi cele ale Dacilor, Germanilor şi ale multor altor neamuri şi provincii îndepărtate şi multe Insule necunoscute nouă şi pe care abia mai putem să le numărăm? În toate aceste locuri stăpâneşte numele lui Christos care a venit”). Crucea Sf. Gheorghe a fost simbolul cavaleriei imperiale bizantine. În Balcani, statul Bulgar a fost întemeiat (cu ajutorul autohtonilor Vlahi / Armâni) de un urmaş al lui Attila - de sorginte Cun - în 680; Cunii de la sfârşitul Antic la care a făcut referire cercetătorul din Rusia ca ajunşi în Caucaz trăiau - aşa după cum a menţionat - printre Alanii / Aşii de acolo, ai căror înaintaşi Iaşi / Iazygi s-au stabilit pentru timp îndelungat în Banat (de pildă şi Târgul Iaşilor a fost înfiinţat de Iazygi). Aşii / Alanii - copleşiţi de Huni în 370 - au contribuit la începutul marilor migrări Medievale spre Europa, ajungând şi mercenari în oştile bizantine (o parte dintre ei s-au retras în părţile mai adăpostite ale Caucazului, unii fiind asimilaţi de Kerchezi / Cerchezi), majoritatea intrând în alianţă, secole mai târziu, cu Pecenegii şi Cumanii / cărora Germanii le ziceau Valani. Creştinii din Albania Caucaziană şi din Armenia s-au dezvoltat separat timp de 3 secole, din secolul IV până în secolul VII, când - din cauză că a apărut islamul - au ajuns să se unească. Este interesant că iarba Sf. Gheorghe” = lăcrămioara a fost floarea națională a Iugoslaviei iar acum e floarea națională a Finlandei. Academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca a consemnat în “Călindariul poporal Român” din 1882: “21 Apriliu: Todorusele. Rusalele după credinţa poporului Român sunt fete mari, zâne, cari la Todorusale se întâlnesc şi petrec cu Sân-Toaderii, cari sunt feţi frumoşi, de unde se vede a fi compus şi numele de Todor-Rusale. În această zi începe semănatul cânepelor. 22 Apriliu: Alesul lui Sân-Georgiu. Pre ziua aceasta cad următoarele datini şi credinţe: a) Suflarea buciumului pentru curăţirea grajdurilor. b) Curăţirea vitelor, oilor şi a ciobanilor prin foc şi apă. c) Facerea untului pentru ungerea vitelor. d) Punerea oilor la măsură. e) Descântarea plantelor ce se pun în staul la piţioarele vitelor şi oilor ca să nu li se ia laptele şi întâmple rele. f) În ziua alesului lui Sân-Georgiu după-amiază se seamănă toate florile. g) Fapta cu luatul manei (laptelui vitelor şi oilor). 23 Apriliu: Sân-Georgiu. Pre ziua aceasta cad următoarele serbări, datini şi credinţe: a) Moşii de Sân-Georgiu. b) Punerea de iarbă verde, rug ori ramuri verzi în poartă, în ferestre şi în uşia caselor şi staulelor. c) Împărţirea iorgovanului şi liliacului. d) Belirea teiului în noaptea de Sân-Georgiu pentru făcături, descântece şi fermecătorii. e) Semănarea busuiocului. f) Peste tot oamenii se udă cu apă. g) Scăldarea în apă curgătoare. h) Mâncarea de căpşuni şi de pui de pasere, pentru sănătate. k) Legarea cu tei descântat a fluierelor mâinilor şi piţioarelor celor primi născuţi, fii şi fiice, spre a-i feri de rele. l) În noaptea de Sân-Georgiu se priveghiază din locuri mai înalte (munţi, dealuri, turnuri) asupra tesaurilor, cari se văd că ard cu flacără în acea noapte, spre a-i rămâne spre desgropare. m) La Sân-Georgiu se pune pre casă din brazda plugului o glie. n) Facerea apei de dragoste”.