106. NV Indiei


N Caşmirului (partea cea mai Nordică a Paki-stanului, la graniţa cu China / Bazinul Tarîm) e şi azi numit Gilgit / Ghilghit: se întinde la S de Coridorul Wakhan, prin care curge Râul Pamir, ce izvorăşte din Lacul Zorkul / Ghalcha, “leagănul” Gherghi (adică al fruntaşilor Arimi / Pelasgi, care au plecat de acolo până în Bazinul Dunării); prin acel coridor în Epoca Pietrei - numit “Drumul Ghilghitului” - se comercializa lazuritul Afgan și a trecut fostul Drum al Jadului (atestat - conform Dr. Elena Kuzmina - din mileniul III î.C.) iar apoi Drumul Mătăsii. În Epoca Pietrei locuitorii zonei erau Ghalcha iar în mileniul II î.C., populaţia regiunii Ghilghit era ştiută ca formată din Indo-Europenii / Arianii Gorai, numiţi şi Derdae / Dardu - foarte bogaţi în aur - de Antici ca Herodot Karka 3:102, Pliniu cel Bătrân”, Ptolemeu, Strabon, ş.a., în legături cu cei din fostul Bazin Ghargar / Ghaggar; în centrul regiunii Ghilghit / Gilgit (adică Nordul Caşmirului) este oraşul Kargil 34,33 lat. N, 76,08 long. E, faimos pentru livezile sale de caişi, încălţările populare ale localnicilor fiind curbate la vârfuri cu gurgui - la fel cum au purtat Anatolienii Kheti / respectiv Geţii și Hitiţii - ca în imaginea următoare:
În Valea Hunza din Paki-stan / parte a regiunii Ghilghit, având mulţi caişi (numiţi “gargari” în Caucaz de către Georgieni), cu fructe bogate în vitamina B 17 contra cancerului şi apă alcalină provenită din gheţurile înălţimilor, după cum a studiat şi Dr. Jay Hoffman în 1960, trăiesc unii dintre cei mai longevivi oameni de pe glob acum, albi cu fizionomie tipic Caucaziană, vorbind un grai având mulţi termeni Makedoni, moşteniţi de la oştenii Anticei armate a împăratului Balcanic Alexandru cel Mare”. Cea mai importantă limbă din grupul lingvistic Indo-Aryan Dardic / Dardu e Kaşmira, nativă în Ghilghit (vorbită din E Afgan până în N Indian); e de ştiut că vorbitorii hindi (cei ai limbilor Indo-Ariane) sunt jumătate din totalul Indo-Europenilor din lume. Indologul Asko Parpola de la Universitatea Helsinki / Finlanda - de exemplu - a susţinut că limbile Dardu descind direct din Sanscrita vedică.
Dardu cu roşu
Lingvistul Irlandez George Grierson 1851-1941 a afirmat că “Pamirienii Tadjici din Badakhşan (cuprinzând Coridorul Wakhan) erau Ariani ca Ghalcha, a căror limbă oficială - numită tot Ghalcha - a fost utilizată în zonă până la sfârşitul Evului Mediu. Dialectele Moderne Ghalcha se vorbesc încă în Munţii Pamir şi mai ales la izvorul Fluviului Oxus, Tocarianii / Mleccha fiind înrudiţi cu Pamirienii Ghalcha”. (Se poate observa că pentru cei din Tibet termenul “tochar” = “cap alb”). Nordul Caşmirului - adică regiunea Ghilghit, străbătută de Râul Gilgit / afluent al Fluviului Ind - în timpul hindus avea conducătorii cu titlul “paradisiac” Ra şi a fost sub conducerea Dinastiei Tarkan (membrii Dinastiei Targan a conducătorilor Ghilghit - ridicată dintre locuitorii Dardi ai Nordului Caşmirului - erau veneraţi ca descendenţi solari); în perioada 625-1003, Dinastia Karkota din Caşmir a condus imperial din Kabul până în Calcutta (la poalele Sudice ale lanţului Himalaian). După 3 secole, Ghirkis - fiu Tarkan - a adoptat în N Caşmirului islamul şiit (Dinastia Tarkan a condus regiunea Ghilghit - Nordul Caşmirului - până în secolul XIX / Ghilghit, cu notarea Sanscrită Ghallata, intrând sub ocupaţia Britanică în 1889). “Oamenii stepelor” îşi numeau generalii ca Targan / Darkhan (preluarea titlului fiind de la Rurani / strămoşii Tătarilor şi Avarilor, care îi numeau aşa pe privilegiaţii metalurgi, neplătitori de taxe); Dr. Choi Han Woo de la Universitatea Handong din Pohang 36,01 lat. N, 129,21 long. E / Coreea de Sud a studiat străvechea provenienţă Tarqan: “Până în mileniul I, Tarqan a fost titlul de înalt oficial, derivat din limbile Altaice ca Tarkan în Tibet, Tarkhan în India, Tarchan în Siberia, etc. În EurAsia, s-a răspândit pe larg conceptul celestului Tarqan Tengri. Titlul de Tarqan a fost la baza identităţii vocaţionale a Gok-Turcilor”. Gok-Turcii însemnau “Turcii celeşti”, leagănul lor fiind Altaic şi erau conduşi de clanul Ăsîna - al celor “albaştri” - înrudiţi cu Tunguşii Aisin, descendenţii Tunguşilor Jurchen, strămoşii Dinastiei Gioro a Chinei; statul Gok-Turk - cu capitala în Mongolia pe Valea Orkhon, sub semnul totemic al lupoaicei - s-a întins în Sudul Siberian în perioada 552-744: refugiul lor mitic era în văile greu accesibile ale Munţilor Altai - cu genericul Erghenegon - loc menţionat la fiecare An Nou, celebrat în martie, ca Nevruz / Naurez, prima silabă însemnând “nou” iar cealaltă silabă însemnând “rază” (pe Valea Orkhon - a râului ce curge în Lacul Baikal - e şi oraşul Kharkhorin 47,11 lat. N, 102,49 long. E iar cel mai înalt crater din zonă este al vulcanului stins Khorgiin / lângă care e şi masivul vulcan stins Khorgo, cu Lacul Terkhi). Este de observat că între cei din Kaş-mir / Caş-mir şi cei din Hindu Kuş / Kuşani au fost numeroase legături; Kuş - înaintaşul Kuşanilor, numit la fel ca bunicul său - a fost fiul lui Rama din Sudul Caşmirului, el fondând Kasur (în răsăritul Paki-stanului), la poalele Munţilor Hindu Kuş iar foştii Gandhari au fost strămoşii populaţiei Paştune din prezent: locuitorii Afghani.

Imperiul Kuşan

Se ştie că în 326 î.C. împăratul Alexandru Macedon - supranumit cel Mare” prin ceea ce a realizat - a ajuns în NV Indiei cu imperiul lui. Istoricul său Aristobulos a scris atunci că în Bazinul Indului erau peste o mie de localităţi complet abandonate, deoarece fostul Fluviu ce le alimenta cândva în trecut şi-a schimbat cursul, peisajul dezolant al acelor numeroase ruine impresionând puternic (erau mai vechi de un mileniu, de la stingerea Civilizaţiei Ghargar). Sciţii şi Parţii au dominat la sfârşitul mileniului I î.C. Regatul Indo-Grec format acolo ca rămăşiţă a invaziei lui Alexandru cel Mare” iar Kuşanii veniţi din N la începutul mileniului I, ca descendenţii Tocarianilor / Troianilor au avut - după dominaţia Indiană Maurya - o formaţiune statală până când zona a fost invadată de “Hunii Albi” (cu figuri aparte printre ceilalţi, având tenul deschis la culoare şi trăsături nemongoloide) iar apoi zona a fost controlată de către Sasaniţi / Săsăni, care au urmat Parţilor / adică Parsilor, respectiv Perşilor. În secolul VI î.C., vecina răsăriteană a Hyrcaniei / Gherganiei - întinsă între Munţii Elburz şi Marea Caspică - era satrapia Parthava, ce după moartea împăratului Darius s-a despărţit de Hyrcania şi s-a unit cu Chorasmia, însă a mai fost condusă de Mezi (e interesant că în arealul Pontic de pe atunci Darius avea echivalentul Derzis, adică Gherghi).
Împărăția lui Darius / Derzis
Anatolianul Strabon - care a scris despre Chorasmi că erau MasaGeţi, adică Geţi Mari - a afirmat că în secolul III î.C. întemeietorul Dinastiei Parţilor a fost un nomad Dah de pe Fluviul Ox; în secolul III, Parţia şi-a încetat existenţa, devenind inclusă în Imperiul Săsan, sub conducerea descendenţilor lui Săsan, descendent Ahemenid - din Dinastia Persană imperială - înrudit cu Dahii Karga. Yue-Che / Yuezhii - astfel numiţi de către Chinezi / “Yue” însemnând “Luna”- au fost Caucazienii Gheţi Mari / Masivi (adică MasaGeţi) care au dominat Asia Centrală timp de un mileniu jumătate, după Epoca Bronzului până la Anticul Imperiu Kuşan inclusiv; Yuezhii au mai fost numiţi şi Rouzhi. Istoricul Chinez Sima Qian 145-86 î.C. al Dinastiei Han a consemnat că în 165 î.C. “Yuezhii care iniţial trăiau în Bazinul Tarîm au plecat în Daxia, stabilindu-se pe Valea Gui / Oxos”. Pe afluentul Nordic Surkhan Darya al marelui Fluviu Ox / Amu Darya, în secolul următor Heraios / conducătorul Yuezhi şi-a ridicat Palatul Khalchayan 38,17 lat. N, 67,58 long. E: era centrul cultural dinastic Kuşan, stilul artistic sculptural de acolo - conform cercetării Lolitei Nehru din 2006 - impunând o normă rămasă validă în Daxia timp de un mileniu, continuând de fapt tradiţia locală, aşa cum a fost redat în aur anterior cu circa 3 secole:
Cu denumirea de Kuşani (sau Gurjari - adică Ghergari - aşa cum i-a considerat arheologul Scoţian Alexander Cunningham), Yuezhii / Yue-Che au condus Imperiul Kuşan 30-375, apogeul fiind în secolul II, în timpul împăratului / “Marelui Khan” Erke - zis KanErka / Kanişka - când din cauza întinderii imperiale acela avea 3 capitale, Kapisa / azi Bagram în Afgani-stan, Puruşapura / azi Peshawar în Gandhara / Paki-stan şi Mathura / în India. Marele Khan Erke / Erka - aşa cum împăratul Kanişka al Imperiului Kuşan şi-a avut corect numele - era MasaGet, succesorul direct al întemeietorului dinastiei sale imperiale (fiul MasaGetului Heraios), după cum e scris în limba Ariană pe inscripţia sa din Rabatak 36,08 lat. N, 68,24 long. E / Afgani-stan. O populaţie găsită preponderent şi acum în Paki-stan e Ghakhar - despre care unii istorici au afirmat că era formată din Gargarizi iar prin vorbirea “îndărăt” ar fi KharGha / Kharga - prezentaţi de sursele Medievale ca deosebiţi în areal: în 1519, împăratul Babur - fondatorul Imperiului Mogul - a scris că la SV de Caşmir şi Hindu Kuş ei erau războinici puternic înarmaţi, cu care s-a aliat; în 1606, istoricul Ferişta din Gorgan - capitala Gherganiei, de la Marea Caspică - a consemnat că ei erau urmaşi ai oştenilor împăratului Alexandru cel Mare” din 326 î.C., apoi puternici oponenţi ai islamului (începând cu un tratat din 682 prin care apărau India de musulmani, de exemplu în 1008 la o invazie 5 mii de musulmani fiind măcelăriţi de ei în câteva minute). În 1725, istoricul Răyzăda Bălî a scris că ei au fost nobili Săsani - descendenţi din Arianii regi Kayani, anteriori Perşilor - exilaţi în Caşmir şi Tibet.
Având 3 culori de bază - roşu, galben şi violet - drapelul Săsan (“Derafş Kaviani”) a derivat din cel Persan (auriu, cu panglici purpurii şi azurii), atestat pre-imperial, din secolul IX î.C. pe platoul Iranian, purtat inclusiv de către foştii Dahi; în Europa, culorile stindardului “Draco” al Daco-Geţilor erau roşu, galben şi albastru, culori regăsite în Epoca Modernă pe tricolorul Românesc. Societatea Săsănă / Sasanită era împărţită în 4 clase: a preoţilor, militarilor, funcţionarilor şi a poporului. Sasaniţii foloseau în luptă cai de talie mare, ce puteau fi crescuţi mai ales cu lucernă (plantă necesitând multă apă, deci irigaţii intense); în imperiul lor localităţile au cunoscut o perioadă de mare prosperitate şi intensă activitate culturală, agricultorii adoptând plante orientale ca bumbacul, trestia-de-zahăr, orezul, citricele, vinetele, etc., meşteşugarii începând să se constituie în corporaţii (fenomen ce apoi s-a transmis Europei Medievale) iar conducătorii foloseau religia monoteistă zoroastră, cu primele texte realizate în Găthă - a cărui figură principală era “mesagerul” Mehr / Mitra, însemnând “născut din lumină” - ca instrument inclusiv politic / însă în secolul VII, când a apărut islamul, au ajuns să fie înfrânţi de musulmanii Arabi din S: este de remarcat că zoroastrismul interzice postul şi automutilarea. La sfârşitul secolului I, Elenul Plutarh a scris: “Există o părere ce vine din vechimea cea mai îndepărtată şi care, de la teologi şi legislatori a ajuns la poeţi şi filozofi, potrivit căreia cel dintâi creator nu poate fi cunoscut, însă existenţa lui reală este adevărată, nu numai pentru că aşa spun tradiţiile omenirii, ci pentru că faptul este dovedit prin misterii şi sacrificii, la Barbari ca şi la Greci. Ea ne învaţă că Universul nu pluteşte la întâmplare şi că este condus de o putere inteligentă, însă nu şi de o unică raţiune ce l-ar putea conduce şi mâna cu un hăţ sau de la o cârmă, căci cea mai mare parte din cele ce există sunt un amestec de bine şi rău. Căci nu există o unică şi singură entitate ce scoate din 2 butoaie contrariile din viaţă, ca pe 2 feluri de băutură, pentru a le amesteca apoi şi a le împărţi în oameni. Aşadar, trebuie  admitem că există 2 principii, contrare şi rivale, dintre care unul ţine drumul spre dreapta şi înainte, pe când celălalt mereu o ia la stânga şi înapoi. Prin acest amestec de bine şi de rău din viaţa omenească, la fel ca şi firea ce ne înconjoară, dacă nu chiar în Universul întreg şi cu atât mai mult în lumea subpământeană, prin piedici şi nedreptăţi, se dovedesc schimbările neîntrerupte. Căci, dacă nimic în lume nu se face fără o cauză anume şi cum ceea ce este bun n-ar putea face ceva rău, trebuie să existe un alt principiu, creator al răului, aşa cum există unul care creează binele. Aproape toate popoarele, mai ales cele înţelepte, şi-au însuşit această învăţătură. Unii au crezut că există 2 divinităţi care mereu se iau la întrecere în a crea binele sau răul. Alţii i-au dat creatorului de bine numele de zeu, pe când creatorului de rău i-au spus demon. Pe aceasta se întemeiază şi învăţătura Magului Zoroastru, despre care se zice că a trăit cu 5 milenii mai înainte de Războiul Troian. El îl numea pe zeu Oromaz / ‘cel luminos şi bine mirositor’ iar pe demon Ariman / ‘cel întunecat şi rău mirositor’; mai spunea că cel dintâi se aseamănă cel mai mult cu lumina, pe când cel de-al doilea se regăseşte în întuneric şi ignoranţă. Între cei 2, cumpăna o ţinea Mitra / Soarele. Zoroastru a stabilit pentru Oromaz sacrificii şi rugăciuni de mulţumire iar pentru Ariman ceremonii înfricoşătoare, anume pentru a îndepărta răul pe care avea de gând să-l facă. Se spun o grămadă de poveşti despre aceste 2 divinităţi, de pildă că Oromaz este născut din lumina limpede iar Ariman din tenebre, ceea ce face ca mereu să fie în duşmănie unul cu celălalt. Astfel este mitologia Magilor”. (Gemenii Oromaz / Mazda şi Ariman / Ahriman erau fiii Timpului / Zurwăn: zeul din care s-au născut cele 2 principii contrare - binele şi răul - dualism prezentat de Avesta, cartea sfântă scrisă în Găthă a profetului Zoroastru, timpul indicat al existenţei sale de către Plutarh, cu 5 milenii anterior Războiului Troian, corespunzând timpului imediat post-diluvian după primul Potop şi după pornirea calendarului în N Indiei / în Bazinul Ghaggar, adică mileniului VII î.C.; la S de măreaţa cetate de pe malul Fluviului Oksos / Ox - de unde era Magul Zoroastru - s-a dezvoltat străvechea Civilizaţie Indiană).
Sasaniţii
Dr. Shamsiddin Kamoliddin de la Academia Uzbecă în studiul despre Samanizi - urmaşii Sasaniţilor - a arătat că în geografia Tibetană de la începutul secolului VIII, chiar înaintea ocupării acelei zone de către Arabi, apăreau sub expresia Garga-pur (“pur” însemnând “fiu”), indicaţi pe valea superioară a Oxului, Gargarii ca vecinii Kuşanilor, corelând străvechiul înţeles Garga ca fiind al corbului şamanic, legat de primul om: erou cultural Siberian. Dinastia imperială Sasanită, care a condus Imperiul Sasanit în perioada 224-651, se trăgea din Tribul Karga (strămoşul fiind numit Ram), urmaşii după dispariţia imperiului luând pentru Karga forma Persană Chubin, utilizând simbolul dinastic al ciomagului / măciucii şi totemul cocorului, regăsite şi la strămoşii Turkmenilor - de altfel, SV actualului Turkmeni-stan în Antichitate făcând parte din Ghergania; e de remarcat că în Turkmeni-stan, oraşul Atamurat 37,38 lat. N, 65,12 long. E, pe malul Fluviului Amu Darya / Ox (aproape de actuala graniţă cu Afghani-stanul), iniţial se numea Kerki: era punctul de la care începea navigaţia pe Ox / Amu (Darya deriva din Iranianul pentru râu mare = Fluviu). Mai mulţi cercetători au identificat 19 generaţii de conducători, primul fiind Kargin = Gargin, întâi comandant al regelui timpului său Kavus (descris în Cartea Şahilor” - “şah” însemna “regele regilor” - ca având un tron zburător), caracterizat drept “un cavaler marţial, brav, experimentat în lupte, fără teamă şi mândru erou”; o zicală din areal afirmă: “cine crede în zbor, e stăpân peste zare”. De altfel, “carele cereşti” = “palatele conducătorilor” denumite Vimana au fost menţionate şi de marile epopei Indiene Ramayana” şi Mahabharata”, cu ilustraţie de pildă în versiunea Tibetană din secolul X a sutrei “Prajnapara-Mitra”:
În secolul XI, Samarangana Sutradhara - adică “Arhitectul Universului” - a descris modul general de funcţionare al unei instalaţii zburătoare: “Despre chipul în care se pot făuri părţile alcătuitoare ale carului zburător noi nu vorbim nimic, nu pentru că nu am cunoaşte aceasta, ci spre a păstra lucrurile în taină. Nu se dau în vileag amănuntele făuririi deoarece aflându-se de către toţi, ele ar putea  slujească răului. Corpul său trebuie  fie puternic şi trainic, fiind înjghebat din materiale uşoare şi asemuindu-se unei mari păsări care zboară. Înăuntru se cuvine  se aşeze o instalaţie cu mercur şi altă instalaţie din fier, pentru încălzire. Prin mijlocirea puterii ce se ascunde în mercur şi care pune în mişcare un vifor, omul ce se află înăuntrul acestui car poate să străbată în zbor mari depărtări prin cer în chipul cel mai uimitor. Datorită mercurului, carul capătă o putere de mişcare ca a trăznetului” (mercurul - popular denumit “argintul viu” / numit “ghearghiru” de Aromâni - era ştiut ca “apa lui Hermes”; cu ajutorul reactoarelor, mercurul se poate transforma în aur: acum, visul alchimiştilor a devenit real). De altfel, se poate observa asemănarea dintre Vim-ana / pe de o parte şi Keru-Vim / pe de altă parte: cheru-vim = heruvim (denumirea îngerului - fiinţa din cer / ca de exemplu Gregori - deseori în asociere cu carul ceresc, zburător); “carul solar” Vimana / “Vim-Ana” era puţin mai mic şi puţin mai vechi decât “pasărea solară” Garuda / Phoenix: Indienii vechi în “Garuda Purana” au consemnat că odată “Vim-Ana” / Vimana a fost dus pe spatele “păsării” Garuda / Phoenix (ce era, conform vechilor Chinezi, ca un “sac” şi conform Romanilor, de formă “circulară”) iar Grecii vechi - ca de exemplu Carianul Herodot - ştiau că “pasărea” îşi ducea în zbor “tatăl”, aflat într-un “ou”, în ideea modelului progeniturii mereu mai mare decât modelul precedent. Literatura vedică abundă atât în descrierile Vimana, cât şi în multe alte aspecte interesante - inclusiv pentru omul Modern - similar cum au fost şi multe alte mărturii în diverse părţi ale planetei. În 1978, Institutul Cultural” din Calcutta în volumul intitulat “Patrimoniul cultural al Indiei” a publicat: “Vechea Indie nu ducea lipsă de ingeniozitate, utilizând aerul, apa, focul, hidraulica, hidrodinamica, diverse procese mecanice, oamenii având abilitatea de a produce numeroase instrumente, referinţele la străvechii maeştri în aeronautică incluzând printre savanţi numele Garga”. De altfel, Maharşi Bharadvăja, fiul lui Deva-Guru (maestrul “învăţător” al zeilor, care a scris împreună cu înţeleptul Garga partea 6 din “Rig Veda”, Gargya - fiul lui Garga - fiind şi autorul unor părţi din “Atharva Veda”) în “Brihadvimaana Shastra” a atribuit lucrarea despre ştiinţa zborului “Yantra Kalpa” lui Garga. În 2009, cercetătorul Român Andrei Cheran a scris despre “Vimanas”: “O întâmplare extraordinară a avut loc într-o dimineaţă din 1895 pe plaja de lângă Bombay în faţa unei mulţimi aflată la o manifestaţie condusă de către liderul naţionalist Govinda Ranade. Un straniu obiect zburător s-a ridicat în aer, de unul singur, fără pilot, până la circa 500 de metri deasupra oamenilor încremeniţi, s-a clătinat pe cer, apoi s-a prăbuşit precum un meteorit pe nisipul plajei. La vremea respectivă, evenimentul a fost comentat pe larg în ziarul Kesari din Pune. Autorul ‘minunii’ era un sanscritolog eminent: Bapuji Talpade, născut în 1864. Dar care a fost legătura între studiul sanscritei şi invenţia unui obiect zburător? Tratate vechi despre vimane, pe care el le-a studiat; ceea ce l-a frapat a fost combinarea motorului cu mercur cu energia solară: a reuşit să decripteze textele şi să construiască un vimana pe care l-a făcut să zboare. Obiectul său însă a fost uitat, pentru că autorităţile britanice nu au apreciat evenimentul, interzicându-i  repete acea experienţă. Resturile rămase din vimana au fost vândute unor cumpărători străini. Savantul a murit în 1916, fără  cunoască gloria pe care o merita. Unii cercetători cred că Rama s-a aflat în fruntea unui imperiu, din care au rămas amintirile unor evenimente majore; iată un fragment semnificativ din ‘Mahabhărata’: ‘Gurkha, zburând cu puternicul şi rapidul său Vimana, a aruncat către oraşele inamice un proiectil încărcat cu toată puterea universului. O coloană de foc şi de fum la fel de luminoasă ca mii de sori s-a ridicat în toată splendoarea sa. O strălucire de metal, un uriaş mesager al morţii, a redus la cenuşă locuitorii acelora. Trupurile lor erau arse. Părul şi unghiile le cădeau, venele lor se spărgeau din senin, iar păsările s-au albit. După puţin timp, toată hrana lor era stricată. Pentru a scăpa de acel rug, unii militari s-au aruncat în râu’.” (În 2013, cercetătorul American Jason Colavito a considerat că Gurkha a fost transcrierea Zeului Sakra / Indra). În “Deocamdată… enigme” din 1984, cercetătorul Român Dan Apostol scria: “Dacă nu au avut contacte cu civilizaţii avansate, de unde posedau popoarele antice extraordinarele lor cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de unde şi de ce au învăţat oamenii erei preistorice să lase urme care uimesc astăzi? Prin ce metode au fost tăiate, extrase, ridicate şi - mai ales - transportate la mari distanţe (peste dealuri, deşerturi, jungle, fluvii sau chiar munţi) iar apoi îmbinate perfect (fără mortar) în uriaşe construcţii, mase imense de piatră dură şi de ce au fost construite acele uriaşe edificii respectându-se nişte reguli precise bazate pe avansate cunoştinţe de arhitectură, matematică, fizică, chimie şi astronomie? Cum poate fi acceptată teoria după care toate aceste sculpturi, statui, piramide, temple, sanctuare, cetăţi, oraşe sau - în unele cazuri - chiar modificări ale mediului înconjurător, ar fi fost manifestarea ambiţiei unor conducători orgolioşi ori erau dedicate unor divinităţi sacramentale? Cine a inspirat picturile şi sculpturile rupestre, legendele, epopeile şi poemele ce conţin descrierea cu neputinţă de confundat a unor obiecte moderne, elemente tehnice avansate sau fenomene fizice şi astronomice descoperite sau realizate de-abia în era noastră? Ce tehnologie siderurgică a realizat în neolitic sau în epoca bronzului prelucrarea unor metale sau producerea unor aliaje ca aluminiul, platina, oţelul, fierul inoxidabil, complicatul lor proces de producţie fiind complet asimilat numai în secolul XX? Ce tehnică a produs discuri de piatră cu înalt conţinut de cobalt şi încărcate electromagnetic, generatoare electrice, pile voltaice, lentile de cristal şlefuit, ţesături mai fine decât cele actuale, ce tehnică a permis tăierea pietrei la milimetru şi a metalului la micron, a lăsat urme radioactive şi a indicat folosirea mercurului şi a titaniului pentru aparatele de zbor în antichitate? De unde aveau vechile popoare cunoştinţe astronomice precise privind nu numai sistemul nostru solar, dar şi stele din galaxii îndepărtate (unele descoperite doar în ultimele decenii)? De unde cunoştinţele de matematică ce le permiteau calcule cu multe zecimale şi rezolvarea unor probleme de geometrie în spaţiu accesibile doar calculatoarelor electronice, noţiunile de fizică ce au făcut posibile descrierile zborurilor spaţiale cu elementele lor caracteristice: imponderabilitatea, efortul accelerării asupra corpului uman sau chiar ‘dilatarea timpului’? Cum pot fi justificate unele vechi descrieri, denumiri sau chiar hărţi geografice denotând o imagine precisă asupra unor regiuni terestre sau chiar continente întregi, datorată în mod evident unor observaţii de cartografie aeriană (unele de la mare altitudine)? De unde aveau îndepărtaţii noştri strămoşi uimitoarele cunoştinţe anatomice şi medicale care le permiteau operaţii de cataractă, trepanaţii sau chiar operaţii estetice, amputări şi suturi perfecte ale oaselor, tratarea unor complicate boli infecţioase, interne, circulatorii, cardiace, respiratorii sau chiar psihice şi ce îi determina oare să-şi mumifice morţii? De ce afirmă vechile legende atât de categoric intervenţiile unor fiinţe venite din spaţiul cosmic în cursul evoluţiei omenirii şi cum poate fi explicată descrierea folosirii şi efectele unor maşini sau arme moderne (unele chiar atomice sau biologice)? De ce unii zei ‘se înfăţişau’ oamenilor în obiecte şi maşini stranii propulsate de jeturi de foc, toate fiind prevăzute cu roţi, şenile, aripi şi proiectoare, aparate ce făceau un zgomot ca de tunet şi ridicau praful în timpul decolării sau deplasării? De ce se foloseau de amplificatoare de sunet, generatoare electrice sau arme radioactive, când ar fi putut foarte bine să prezinte imaginea clasică a unor zei încălţaţi cu sandale şi mânuind toiege, având capul înconjurat cu raze şi doborând un popor la pământ prin simpla ridicare a mâinii, zei care puteau să apară şi să dispară fulgerător după cum doreau? Oare oamenii primitivi de pe toată planeta îşi făceau vizite reciproce sau în preistorie arta era mai unitară decât astăzi? Un fapt este în orice caz evident: uimitoarele cunoştinţe menţionate nu puteau să aparţină primitivilor noştri strămoşi, căci atunci nimic nu le-ar putea justifica dispariţia ireversibilă din memoria umanităţii. Cea mai teribilă catastrofă sau cel mai nimicitor război nu au putut distruge toate arhivele ceconţin relatări amănunţite despre vopsitul pânzei, stocurile de cereale, vânătoarea unui rege sau campaniile de jaf şi cucerire. Este uşor de intuit cât de amănunţit ar fi descris anticii ‘minuni’ ca realizarea unui aparat de zbor, un proces metalurgic complex sau modul de a controla câmpul gravitaţional; or, astfel de descrieri sau imagini precise lipsesc, fiind înlocuite de informaţii datorate unor observări exclusiv exterioare şi unor interpretări simpliste, aparţinând unor popoare impresionate mai mult de aspectele (ciudate sau decorative) ale obiectelor respective, decât de complexitatea fenomenelor ce le puneau în mişcare sau pe care le produceau (acele fenomene le depăşeau complet capacitatea de înţelegere, astfel că au rămas nu numai neanalizate dar - în multe cazuri - nici nu au fost sesizate). În majoritatea legendelor şi documentelor provenind de la toate popoarele străvechi, apar cu o regularitate obsedantă Uriaşii albi cu plete blonde sau roşcate, cunoscuţi sub diverse nume - Fiii Cerului, Soarelui, Aurorei, Tunetului, ş.a. - toate invariabil legate de cosmos, considerat mai mult spaţiul învecinat Terrei decât un tabu religios. Legendele sunt categorice: toţi Uriaşii veneau din cer şi s-au reîntors acolo, după ce au lăsat cunoştinţe vitale pentru supravieţuirea şi evoluţia omenirii, aflată pe atunci în stadiul copilăriei: de la obţinerea focului şi prelucrarea metalelor, până la astronomie, arhitectură, matematică, geometrie şi medicină”. În “Istoria se înşală” din 2009, cercetătorul Elveţian Erick von Daniken a scris: “Există o ipoteză care susţine că Pământul este văzut de extratereştri ca un fel de grădină zoologică, un refugiu. Cea mai importantă condiţie pre-existentă pentru buna funcţionare a unei grădini zoologice este ca atât personalul cât şi vizitatorii să fie în siguranţă. De aceea, vizitatorilor le este interzis să distrugă locurile de cuibărit ale păsărilor rare, să hrănească crocodilii cu câini vii, să necăjească leii sau să facă dispăruţi şerpii veninoşi. Iar TOŢI vizitatorii trebuie  respecte regulile. Animalele sunt acolo doar pentru a fi admirate şi studiate de la distanţă. Pe de altă parte, paznicii sunt acolo ca să asigure respectarea regulilor de către toată lumea. În acest caz, paznicii ştiu că o specie este mai inteligentă decât celelalte. Această specie - omenirea - este capabilă de gândire filozofică, de abstractizări, de a crea diverse culturi şi tehnologii. Paznicii mai ştiu şi că e doar o chestiune de timp până când omenirea va încerca să iasă din cuşcă. Ar trebui ei  lase omul să iasă? Nu cumva va deveni un pericol pentru paznici şi pentru vizitatorii grădinii? În calitate de oameni, nu ştim (deocamdată) cât de multe civilizaţii galactice există. Nu putem exclude posibilitatea ca între ele  se afle şi societăţi agresive. Pământul, cu întreaga sa evoluţie, nu a fost niciodată un sistem închis. Chiar de la începuturile noastre, până departe, în viitor, avem o continuă legătură cu evoluţia cosmosului. Deocamdată, încă suntem în ‘grădina noastră zoologică’, cu toate rasele şi religiile noastre, cu toate tipurile şi caracterele, cu toate diversele alte animale şi plante care trăiesc pe planeta noastră. Grădina zoologică este în acelaşi timp şi un fel de şcoală. Dacă vom trece de perioada de probă în zoo, probabil vom fi pregătiţi  luăm contactul cu universul. Dacă nu vom reuşi, atunci probabil ne vom distruge pe noi înşine şi - probabil - întreaga grădină zoologică. Este un fel de selecţie naturală cosmică. Înainte ca acest club galactic  întindă mâna, omenirea trebuie să supravieţuiască în grădina zoologică folosindu-se de propria inteligenţă, minte, dialoguri şi natura ei paşnică. Asta explică embargoul: tăcerea îngrijitorilor. Este atât spre binele omenirii ca specie, cât şi pentru a proteja de noi îngrijitorii şi vizitatorii grădinii zoologice. Aceşti extratereştri sunt mult mai avansaţi decât noi, altfel - din capul locului - nu ar fi reuşit  străbată ani-lumină ca să ajungă la noi. Ei ne cunosc psihicul şi comportamentul, pentru că ei au creat omul după chipul şi asemănarea lor. Asta NU contrazice teoria evoluţiei, pentru că aici discutăm în termeni de mutaţii. Îndată ce vom fi în stare să explicăm aşa-zisele miracole ale zeilor în termeni tehnici şi vom fi capabili - măcar în parte - să le duplicăm noi înşine, atunci vom fi în măsură să înţelegem zeii. Tehnologiile de peste câteva generaţii ne vor părea întotdeauna ‘magice’ / ‘misterioase’. Cum ar reacţiona străbunicul tău la vederea unei proiecţii holografice în propriul dormitor? Ar fi crezut că-l vizitează îngerii!” Gargin / Garghin era fiul atletului Milad (însemnând “cadoul lui Mitra” sau “darul soarelui”), începând ca locţiitor regal, al doilea om în stat: vicerege / ca de exemplu când regele de atunci s-a deplasat din Gherghi-stan / Afgani-stan în Ghergania / Iran, acela a condus statul; există opinii că numele Gargin / Karkin ar proveni din înţelesul conectat de zona Iraniană Gurgan pentru perfidul posesor al unui caracter de lup ori de la Qarqin / omul ospitalier ce a potolit foamea multora, care a fost şi strămoşul Tribului Ghuzz din stepele Aralului (al cărui titlu a fost purtat de către întemeietorul Imperiului Hun în secolul III î.C., de teama căruia Chinezii au început ridicarea Marelui Zid). Etnonimele Karga - purtătorii săi în mileniul I î.C. fiind din Guzgan şi Bactria / denumită Daxia de către Chinezi, adică N Afghani-stanului - au rămas şi în Uzbeki-stan / concentraţia cea mai mare fiind pe Valea Fergana de pe Drumul Mătăsii (Valea Fergana fiind azi împărţită de Nordul Tadjik, Sudul Kîrgîz și Estul Uzbek); până în urmă cu un secol, capitala Uzbecă avea cartierul Kara-Karga 41,16 lat. N, 69,13 long. E.

Valea Fergana

În 1964, lingvistul Vladimir Reșetov a studiat în partea Uzbekă a Văii Fergana sub-dialectul Gergana, ca Uigur. Picturile rupestre din Karmana, azi Navoi 40,05 lat. N, 65,22 long. E de pe Valea Fergana / denumire rimând cu Ghergana - studiate de arheologul Guergui Chatski şi apreciate în 1967 ca având o vechime de circa 9 milenii - au fost considerate de către Academia Rusă ca foarte interesante pentru revelarea începuturilor culturale în regiune. În 1995, Dr. Traian Stănciulescu - profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - în lucrarea “Miturile creaţiei” a afirmat: “Semnele cu caracter cosmocratic au redat poate nu forme umane stilizate, ci figuri cosmice (‘divinităţi’), participante la cosmogeneză; deşi de tip umanoid, aceste reprezentări sugerează mai degrabă imaginea unor personaje ‘extraterestre’, pe care este greu de crezut că omul arhaic le-a desenat fără să le fi şi văzut aievea (ca de exemplu gravura în piatră de la Fergana surprinzând 2 ‘cosmonauţi’ în plină mişcare)”.
În 2005 - şi cu completări în 2011 - Dr. Shamsiddin Kamoliddin de la Institutul de Istorie” al Academiei Uzbece a scris: “Originea Parţilor Arsacizi / Arşa-Kuni a fost conectată de nomazii cunoscuţi ca Dahi / Tokhari; triburile Dahe locuiau în valea inferioară a Fluviului Sîr-Darya şi în zona Lacului Aral - unde au fost identificaţi de autorii Antici Greci ca MasaGeţi - iar în secolul III î.C. s-au mutat spre S. Conform surselor Antice, Arsak a fost un om sărac, devenit tâlhar; a ajuns liderul tribului Parn, din Confederaţia Dahă (Parnii trăiau pe Valea Râului Okh - azi denumit Tedjen în Turkmeni-stan, respectiv numit Hari / Herat în Afgani-stan, în partea sa superioară - şi pe valea uscată Uzboy, prin care cândva curgea Fluviul Amu-Darya în Marea Caspică). Parnii - al căror nume nu era etnic, ci social, însemnând ‘tinerii războinici neînsuraţi’ - s-au amestecat cu alţi nomazi şi au format Parţii; ajunşi la putere printre Parţi, dinaştii Arşa-Kuni / Arsacizi nu şi-au întrerupt legăturile cu stepa nomazilor, ci dimpotrivă, şi le-au păstrat prin tratate şi mariaje. Procesul de formare statală din zonă a fost facilitat de implicarea activă a nomazilor, care au format - în mod obişnuit - baza forţelor militare. Arsak a fost fiul regelui T’etal / Eftal (al Hunilor Albi) din teritoriul Kuşanilor. Surse Armene au atestat existenţa nu numai ai Arsacizilor Iranieni şi Armeni dar de asemenea ai MasaGeţilor şi Kuşanilor; datele surselor Armene au arătat pe de o parte înrudirea dintre Kuşani şi Hunii Albi iar pe de altă parte că MasaGeţii şi Hunii au avut aceeaşi etnogeneză. Corespunzător ulterioarelor date genetice, Parţii au fost îndeaproape conectaţi nomazilor Kuşani. Toate acestea duc la presupunerea - fără îndoială - că printre strămoşii Arsacizi au putut fi şi Turkii. Etnonimul ‘parth’ / ‘bard’ însemna ‘bogat’ în Turkă iar Arsak a domnit peste Ardabil / Iran şi Barda / Caucaz. Similar înţelesului social pentru ‘Parn’ a fost şi cel al termenului ‘Turk’ - derivat din ‘Tarqan’ - însemnând aceeaşi categorie de ‘tineri războinici neînsuraţi’: de fapt, ‘Parn’ a fost reproducerea Iraniană a termenului social ‘Turk’; ulterior, utilizarea termenului de Turki s-a lărgit de la categoria tinerilor războinici neînsuraţi, treptat la trupe / militari, aristocraţie, ş.a.m.d., până la cuprinderea colectivă a vorbitorilor de Turkă. Arsak însemna ‘soarele nomazilor’, căci ‘Ar’ = ‘Soare’ şi ‘saka’ = ‘nomazi’; capitala lui a fost oraşul Nord Afgan Balkh din Bactria / Dahia (aceeaşi localitate - iniţial ştiută ca Zariaspa - ce a fost fondată de GayoMart, primul rege din lume, care a fost prima persoană venerându-l pe Zeul Mazda / stăpânul suprem, aşezare unde a murit profetul Zoroastru iar apoi a fost cea a elitei Gute / Jate, etc). Eroul Milad - rudă pe linia Arsak - a condus din regalul Balkh; într-un document Tibetan din secolul VIII au fost menţionaţi descendenţi ai Oguzului Chubin în Balkh (acela a fost un general care a luptat pentru Sasani şi în 590 la Ktesifon a uzurpat în numele Arsacizilor, cărora a anunţat că le aparţinea, tronul împăratului Khosrau II - tocmai instalat la puterea imperială Sasană - dar învins în anul următor s-a refugiat în Valea Fergana, unde a şi fost ucis la ordinul împăratului reinstalat): Valkh / Balkh a fost capitala Arsacidă / Arsa-Kună iar Ktesifon / Ctesifon a fost capitala Sasană (atât Parţii, cât şi Sasanii, foloseau militarii triburilor vecine ‘Varvare’). Din timpul împăratului Săsan Khosrau I au fost bune relaţii între Iranieni şi Turki; atunci generalul Arşa-Kun / Arsacid Chubin - care lupta pentru Săsani - a ajutat fondarea capitalei Turke, zisă ‘Tronul Aurit’ în ceea ce a ajuns Medieval ‘Sarai Batu’, capitala Hoardei de Aur (la N de Gelda / Derbent, în stepa Khazară). ‘Chubin’ însemna ‘Corb’ şi era porecla generalului Arsacid. În tratatul geografic din secolul VIII (scris în Tibetană) printre Turkii din Asia Centrală a fost menţionat tribul Garrga-pur în Tokhari-stan / Tocaria, vecin cu triburile Kuşanilor şi Hunilor Albi. Există opinia că etnonimul ‘Gar-rga pur’ constă din 2 cuvinte: Turkul ‘Garrga’ = ‘Corb’ şi Persanul ‘pur’ = ‘fiu’ (primul fiind o reproducere a Săsanului Chubin; în vechea Turkă ‘karga’ însemna ‘corb’, în Turca Modernă înseamnă ‘cioară’). Corbul a fost imaginea mitologică a şamanilor Siberieni, în India şi Orientul Apropiat el fiind demonic, personificând nenorocirea (la Săsani semnificând străinul ostil). Turkii vechi aveau în Corbul Roşu cu aripile deschise - asociat răsăritului soarelui - simbolul Zeului Tengri. Rămas în memoria populară ca erou pozitiv, Chubin / ‘Corbul’ de aceea a avut porecla respectivă, căci se potrivea în faţa oamenilor care respectau aşa ceva; de asemenea, se poate presupune că porecla Corvină - de Corb - îi reflecta apartenenţa tribală la tribul Karga. Chubin a fost ‘Kar-rga’ / ‘Gar-rga’: sursele Antice au menţionat Gargarii între popoarele Caucazului Estic, printre Caspici şi Albani (în teritoriul Azer încă e hidronimul Karkar, toponimul Kharkhar, etc.); corespunzător surselor Chineze, totemul străvechilor triburi Turke ‘Usuni’ = Huni a fost corbul. Mitologia Siberienilor - respectiv şamanismul - conecta bunele spirite ale Raiului pogorâte pe Pământ de vulturii cu 2 capete care ajutau oamenii; motivele vulturesc şi nomad au fost populare în arta Kuşană. Unul dintre strămoşi a fost fiul lui Milad, poreclit tot Chubin / Corbul: el provenea din familia lui Anuş / Ram, ai cărei bărbaţi erau Karga. Corespunzător tradiţiei, Anuş a fost nepotul lui Adam / primul om; de exemplu, împăratului Săsanilor Khosrau I i se zicea ‘Anuşak-ruban’ = ‘Nemuritorul Spirit’; fiului său i se spunea ‘Anuşa-zadh’ = ‘descendent Anuş’ (acelaşi nume l-a avut şi strămoşul Dinastiei Chorasme ‘Anuş’ Tigin Garca’i, care a domnit până în 1097). Fiul lui Milad era Karkyn / Garghin, un neînfricat şi mândru erou: a moştenit regalitatea de la tatăl său. Există opinia că numele Gargin - Kargin / Karkin - provine de la cuvântul Persan ‘gurg’ = ‘lup’, conectat şi cu regiunea Iraniană Gurgan; în graiul local ‘gurgin’ însemna ‘brutal’ / ‘perfid’ iar ‘gargin’ însemna ‘deplorabil’ / ‘soios’. Scrierea numelui Karga / Kargin în documentele Persane putea fi reproducerea sensului Turk de Corb: Chubin; înţelesul pentru Chubin era şi ca ‘purtător de ghioagă’ (pe 4 basoreliefuri Arsacide a fost prezentată ghioaga, ca semn dinastic). O altă opinie a legat originea lui Chubin de Turkii din Asia Centrală: printre nomazii Medievali Oghuzi exista tribul Karkin / Qarqin; al treilea fiu al khanului Oghuz era Qarqin, rămas în legendă ca ‘Ospitalier’, fiind bărbatul care a potolit foamea poporului. Totemul său a fost pasărea răpitoare sacră a râurilor: corbul, şoimul alb ori vulturul codalb; ‘Chubinak’ însemna ‘pasăre acvatică’ iar apropierea dintre Karkin şi Chubinak n-a fost întâmplătoare. Turkii aveau ca totem gruia / cocorul, pentru care foloseau termenul popular ‘chubina’ (‘Tatălui Vultur’ îi ziceau ‘Burkut Ata’ iar epopeea Oghuză a fost ‘Cartea bunicului Korkut’ / Gorgud, scrisă în Azeră). Strămoşii lui Chubin au făcut parte dintre Parţii Arsacizi, înrudiţi şi cu Hunii Albi care apărau răsăritul Imperiului Săsan; unele sigilii Săsane au menţionat oraşul Gargarayan în Irak. O genealogie a eroului Afrasiab - cel mai proeminent rege Turanic - i-a indicat strămoşul ca fiind Karkyn, unul dintre fiii biblicului Iafet / băiatul lui Noe; o altă genealogie a înlocuit numele Karkyn cu Turk ca fiul lui Iafet / băiatul lui Noe. Printre nomazii Oghuzi Turkmeni a existat tribul Karkyn. Numele Karkyn / Qarqyn a fost al unuia dintre strămoşii legendari ai Oghuzilor Turki. Numele Karga - al tribului dar şi al familiei Turke - a rămas în toponimia Asiei Centrale: în Khorasan exista Kargali-Ilik, erau localităţile Karga şi Gargaly în Valea Fergana, Karga în regiunea Bukhara, Kok-Karga, Kargstepa şi Kargali în regiunea Samarqand, Ola Karga în regiunea Kaşka-daria, Kargalar în Khorasmia, etc. Printre Turki au fost etnonimele Kargin, Kargar, Karga, ş.a. În Taşkent a fost până în secolul XX cartierul Kara-Karga; în legătură cu Karga, numele de comunităţi tribale - cu patronimele strămoşeşti conectate de vieţuitoare - sunt răspândite larg mai ales în Valea Fergana. În concluzie: Chubin provenea dintre nomazii Asiei Centrale dintr-o veche familie nobilă Turkă (ramură Arsacidă MasaGetă sau Kuşană), care a pus capăt dominaţiei Makedone în fosta Persie şi a fondat Parţia. Patrimoniul familiei a fost în Balkh, de unde s-au ridicat alţi Arsacizi, inclusiv printre Săsani; cu timpul, prin amestecarea cu autohtonii, mulţi au devenit mai ales Iranieni”. (Geograful Anatolian Strabon a scris că hegemoni peste Perși - după ce în secolele anterioare au fost Magii și Makedonii - în timpul său erau Parții).
Dahi / Parți Arsacizi
Hari a fost un nume al Zeului Vişnu, dublură remarcată similar şi la Râul Hari - lung de 1100 km - cu izvorul în Masivul Baba din Munţii Afgani Gherghi / V Pamirului, curgând în Deşertul Karakum / Garagum, ce îşi avea denumirea aşa, pe lângă denumirea Okh. Conform şi istoricului Turc Fuat Koprulu 1890-1966, “Cartea moşului Korkut” (păstrată de Azeri) a fost scrisă la sfârşitul mileniului I ca “Oghuz-name”, cronica menţionând genealogia Oghură - Oghuză / Ghuză - începând cu Bazinul Sîr Darya. Capitala Uzbekă Taşkent - iniţial numită Chach - se află pe Râul Chirchiq (afluent al Fluviului Sîr Darya). Fostul Imperiu Kuşan s-a întins din Bazinul Sîr Darya până în Bazinul Indului. Imperiul Hunilor Albi a urmat Imperiului Kuşan; descendenţii Hunilor Albi sunt dintre actualii Paştuni mai ales Afganii Abdălî / Durrănî, cealaltă confederaţie importantă - cea mai mare Paştună - fiind formată din Muntenii Gharzai / Karzai.
Imperiul Hunilor Albi 408-670
La începutul mileniului I pe valea inferioară a Fluviului Ox, incluzând Delta Ox de la Lacul Aral, având capitala Gurgange (acum la graniţa Turkmeno-Uzbekă), a fost Regatul Gurganj / Jurjan - întins până la Caspica, parte a Imperiului Sasanit - condus de Dinastia Girkoda; arhitectura sa a influenţat-o pe cea Mogulă din India, în mileniul II (Mogulii au fost urmaşii Mongolilor, Imperiul Mogul fiind condus până în 1858 de Dinastia Turco-Mongolă Gurgănă întemeiată de Babur 1483-1530 din Valea Fergana, descendent al împăratului Timur Gurkani 1336-1405, care a fost însurat cu o urmaşă a lui Gingis-Han 1162-1227): Imperiul Mogul - ce cuprindea India - era numit în Persană Gurkă-niyan iar împăraţii afirmau despre ei înşişi că erau Gurkani (așa cum a documentat în 1871 academicianul Britanic Edward Thomas, sultanii din Delhi în perioada 1193-1554 au fost regi Afgani, Nordul Indiei fiind până în Epoca Modernă sub conducerea liderilor Nordici).

Portretele regale ale celor din Dinastia Ghirkod au fost analizate în 1987 de către cercetătoarea Galina Pugachenkova, după monedele secolului I din Oaza Bukhara 39,46 lat. N, 64,26 long. E / Uzbeki-stan (de pe Drumul Mătăsii), observând că “aveau afinităţi Tocariane, individualizându-se de restul populaţiei: erau de tip Mediteran răsăritean şi n-aveau trăsături Mongoloide. Diferenţele antropologice au marcat acele personalităţi şi reprezentarea lor astfel n-a fost accidentală”:
În 1161, filozoful Abraham Daud din Toledo 39,51 lat. N, 4,01 long. V a menţionat existenţa Ghirga-siţilor din Gorgan / Jurjan, în S Caspic, fapt confirmat şi de către călătorul Evreu Benjamin din Tudela care a găsit acolo formaţiunea statală a creştinilor Ghirga-siţi, sub ascultarea patriarhului Indiei Gorgan, ştiut ca “părintele Ioan” (el întorcându-se în N Spaniei în 1173); pe atunci (1148-1215), zona dintre Ghergania şi N Indiei era condusă de Dinastia Ghuridă. Este de ştiut că în Toledo, un contemporan pe atunci era Gherhard din Cremona 45,08 lat. N, 10,02 long. E / Italia 1114-1187, care a tradus din Arabă în Latină numeroase lucrări ştiinţifice, învigorând Europa Medievală cu acelea (inclusiv transmiţându-le pe ale savantului Gheber de la curtea califului Harun al Raşid şi ale talentatului astronom Al-Zarqălî 1029-1087, dintr-o familie ViziGotă locală).
În 1902, Britanicul Henry Savage a scris: “Yezd / Yazd 31,54 lat. N, 54,22 long. E - centrul zoroastrismului - este extrem de interesant din punct de vedere istoric, pentru strânsa sa asociere cu minunata rasă a Ghebrilor / Guebres, mai bine cunoscuţi în Europa cu denumirea de Parsi. Oraşul vechi a fost îngropat de nisip iar oraşul nou dăinuie din timpul Dinastiei Sasanite. Denumirea de Parsi - adoptată de mai bine ştiuţii Ghebri care au migrat în India - provine de la ţara lor, ce avea înaintea invaziei Arabe capitala Persepolis (Yezdeyard 624-651 a fost ultimul împărat Sasanit). Zoroastru, profetul Parsilor, şi-a promulgat religia din mileniul II î.C., însă Arabii au înăbuşit-o în sânge, rămânând păstrată doar de câţiva Ghebri rămaşi în Yezd, al căror neam până recent a suferit restricţii şi degradări dintre cele mai cumplite. Dacă Yezd acum este cel mai întreprinzător centru comercial Persan, atunci aceasta se datorează mai ales Ghebrilor care locuiesc acolo. Comparaţi cu alţii, Ghebrii / Gherbii sunt bărbaţi puternici în trup şi la minte, opuşi tiranilor lor feminizaţi, lascivi şi imorali. Secolele de opresiune au avut efect mic asupra condiţiei morale şi fizice a Ghebrilor. Ei încă rezistă pentru că sunt mândri ca atunci când întreaga ţară le-a aparţinut; şi nici nu prea au contacte cu actualii conducători, care nu le influenţează traiul, ce e remarcabil ancorat în vechiul zoroastrism. Una dintre calităţile lor cele mai evidente (ca şi ale Parsilor din India) este că sunt extraordinar de veridici pentru nativii Asiei şi că moralitatea lor - mai ales la bărbaţi - este peste medie. Bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie trăiesc în egalitate prietenoasă, ajutându-se reciproc. Legăturile familiale sunt foarte solide, fiind păstrate şi cu rudele îndepărtate, în timp ce dragostea părintească pentru copii este demnă de laudă şi merită toată admiraţia. Musulmanii obişnuiţi nu doresc să urmeze exemplul bun al Gherbilor, însă - deşi în contradicţie religioasă - recunosc faptul că zoroaştrii sunt cinstiţi; dar conducătorii religioşi ai musulmanilor sunt straşnic împotrivă şi uneori instigă mulţimile la excese (nu există reacţie reciprocă din partea Gherbi): locurile lor au fost incendiate de musulmani, cărţile sacre distruse şi locaşurile de cult profanate în modurile cele mai jignitoare. Există un număr de locuri de Cult Ghebre în Yezd şi în satele din jur locuite de agricultorii Ghebre. Ceremonia religioasă a Ghebrilor este foarte interesantă, preoţii fiind îmbrăcaţi în haine albe lungi prinse în brâuri sacre şi cu partea de jos a feţelor acoperite de o bucată de pânză pătrată ca batistele; fac genoflexiuni variate pe covoraşe speciale şi citesc rugăciuni. Preoţii aparţin elitelor şi oficiază ereditar. Ghebri mi-au relatat că mai au doar câteva cărţi sfinte (dar nu le-am putut vedea), restul fiind distruse de musulmani ori au fost duse în India. Cea mai rea dintre sarcinile provocate anterior Ghebrilor - precum la Armeni şi Evrei - a fost plata taxei anuale stoarsă de guvernatori, cu mare severitate şi cruzime”. (Similar cu hinduşii, ei se roagă cu faţa spre răsărit, cred în avataruri şi au păunul ca pasăre simbolică; templele lor - la fel ca şi templele hinduse - au turle conice).
Preoți Ghebri (sfârșitul Evului Mediu)
Îngerii Yazati / “Ya-zati” - în limba Avestei / adică a scripturii zoroastre - la Iranieni au fost gardienii cerului / lumii celeste și mesagerii supremului Zeu Mazda (conducătorul lor era Mithra); dintre credincioșii Yezdi - venerând zeii Yazati - cei mai reprezentativi au fost preoții Ghebri / Gherghi (Imnurile Găthe - rămase de la profetul Zoroastru - foloseau termenul “Ya-zati” pentru divinii îngeri opuși demonilor “Daevi”: prefixul “Ya” al acelor zeități zoroastre literalmente aducea cu particula “iYi” a Arborelui Vieții, care în Templul central din Atlantida - adică din capitala Imperiului Atlant, asemănător cu lăcașul găsit de arheologi în mai vechea PortaSar / Poarta Soarelui din Anatolia - era inscripționat, fiind “Coloana Cerului” = “Tridentul” posesorului Edenului, adică simbolul Zeului Poseidon / fiul Moșului Crăciun, întemeietorul Dinastiilor Atlante începute de către gemenii Gregori Atlas “Proteu” și Gadeir ”Prometeu”). Dr. Mircea Eliade a explicat în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” că “Zoroastru avea calitatea de ‘bouar’, adică de conducător, expresia metaforică - atestată peste tot în India veche şi Orientul Apropiat - de ‘turme’ referindu-se la supuşii săi, cu denumirea de ‘vite’: oamenii care împărtăşeau religia cea bună”. În ciuda stră/vechilor evidenţe, Magul Zoroastru n-a fost plasat cu locul naşterii decât de către unii cercetători în cetatea peste care Macedonii lui Alexandru “cel Mare” au ridicat Alexandria Oxiană pe Valea Oksos / Ox din NE Afgani-stanului, alţii mutându-l pe Zoroastru - al cărui nume, conform şi lui Alexander Nigosian de la Universitatea Toronto / Canada în 1993, literalmente însemna “zori astrali” - atât în spaţiu spre V, cât şi în timp (cu mult, vreo 5-6 milenii, pentru a “permite” - cu “interes” brutal - primatul monoteismului mondial religiei profetului Moise a Evreilor / desigur un fapt anacronic): “Vechii scriitori s-au divizat în privinţa locului naşterii lui Zoroastru, de pildă, Cephalion, Eusebiu şi Justin anunţându-l la răsărit de Daxia / Bactria iar alţii, ca Pliniu “cel Bătrân” şi Origen, sugerându-l la apus şi de Media; surse Arabe, ca Hurdadhbah în secolul IX şi Yakut în secolul XIII, au specificat că Zoroastru s-a născut în Urmia / Media, pe la începutul secolului VI î.C., formându-se ca preot şi activând tocmai înaintea constituirii Imperiului Perşilor” (ambele propuneri pentru apariţia zoroastrismului - din NE Iranului sau din NV Iranului - erau zone populate de Gherghi, chiar şi în mileniul I î.C., ceea ce înseamnă că Zoroastru a provenit dintre aceia, la fel cum s-ar confirma şi pentru atestările cele mai timpurii, despre provenienţa sa din Valea Oksos / Ox a mileniului VII î.C).
Cubul lui Zoroastru
Este de ştiut că pe Cubul lui Zoroastru / “Ka’Ba Zardoşt” de lângă Persepolis / “Perse-polis” (spre comparaţie, Cubul din Mecca - ridicat de Avram, strămoşul Arabilor şi Evreilor - are 13 metri înălţime iar Cubul lui Zoroastru are 12,5 metri înălţime, ridicat de împăratul Perşilor / ginerele lui Gobryas, Darius “Medul”, după cum l-a notat Biblia) se află cea mai lungă dintre inscripţiile lui Ghergăr / Ghirgîr - Kirdir / Kartîr - Marele Preot din secolul III, al primilor împăraţi Săsani: “S-a dovedit că eu Ghirgîr, şeful Magilor, am servit bine şi loial Yazdii şi pe regele regilor. Pentru serviciul făcut Yazadilor, împăratul - regele regilor - m-a autorizat cu puterea de a face serviciile divine la curte şi în împărăţie. Sub comanda împăratului am adus credincioşi Yezdi în fiecare regat, înfiinţând multe focuri iar Magii instalaţi imperial au devenit fericiţi şi prosperi. Mazda şi Yezdi au ajuns la mari profituri, în timp ce Arimanii şi Devii au fost în mare confuzie. Iar pentru aceste servicii datorate mie, împăratul a întocmit următoarea instrucţiune pentru moştenirea aparentă: ‘Să fie această clădire fundamentul tău, căci pentru mine şi Yezdi mult bine ai făcut!’ Documentul imperial şi dublurile sale sunt la curte şi în imperiu în diverse locuri, în toate acele înregistrări fiind scris ‘Ghirgîr, Părintele’; iar apoi, regele regilor a murit iar pe tron a ajuns fiul său, care a creat pentru mine un loc special, de rang mai mare în imperiu, dându-mi titlul de ‘Ghirgîr, maestrul Mag al lui Mazda’, după numele divinităţii Mazda. Şi în consecinţă, multe servicii divine s-au făcut în măreţie şi s-au stabilit mai multe focuri iar mulţi Magi - instalaţi imperial - au devenit fericiţi şi prosperi. Apoi, regele regilor a murit. Fratele său s-a ridicat peste imperiu ca regele regilor; el de asemenea mi-a acordat înalta onoare, demnitatea la curte şi în imperiu, regat după regat, pentru serviciile divine de orice fel. În documentele imperiale şi în rescrierile înregistrărilor făcute în acele vremuri apărea ‘Ghirgîr, maestrul Magilor lui Mazda’. Apoi şi acel rege al regilor - de pe tronul divin - a murit. Fiul său, devotat şi credincios promisiunilor, s-a comportat bine şi binefăcător peste imperiu. Prin harul lui Mazda şi al Yezdilor, de dragul sufletului său a ridicat poziţia mea la un rang superior în imperiu, conferindu-mi demnitatea de mai marele marilor, ceea ce m-a făcut nu doar maestrul Magilor, ci şi judecătorul suprem în întreg imperiul, fiind creat - pentru mine - titlul de ‘Ghirgîr, salvatorul sufletelor împăraţilor şi maestrul Magilor lui Mazda’. În tot imperiul au devenit proeminente serviciile pentru Mazda ale Yezdilor, Magii fiind foarte respectaţi oriunde, ceea ce a atras mare satisfacţie, în timp ce Arimanii şi Devii s-au certat iar învăţăturile lor au fost abandonate; Evreii, budiştii, brahmanii, creştinii şi maniheiştii au fost bătuţi, simbolurile lor au fost distruse şi cuiburile lor au fost abandonate. Regat după regat, loc după loc, s-au bucurat de magnificele servicii divine, multe focuri şi Magi apărând imperial. Din cele mai vechi timpuri încoace, de dragul Yazdilor, a nobililor lorzi şi a propriului meu suflet, eu - Ghirgîr - am văzut multe necazuri şi trudă. Am făcut prosperi mulţi Magi în Imperiul Iranului; de asemenea - la comanda regilor regilor - am pus în ordine acele focuri şi Magi care erau în afara Imperiului Iranului, până în oraşul Antiohia şi ţara Siria, oraşul Tars şi ţara Kilikia, oraşul Cezareea şi ţara Capadochia, în Armenia, Georgia şi Albania, până la trecătoarea Alanilor. Şah-pur - regele regilor - cu proprii săi călăreţi a vizitat acele locuri, jefuite şi arse; eu nu permit deteriorarea, căci bunurile jefuite de către oricine trebuie returnate. În imperiu am făcut majoră religia lui Mazda şi am ajutat Magii iar pe cei care n-au respectat ordinele - eretici sau instabili - i-am pedepsit corporal, i-am mustrat şi i-am făcut să miroasă bine. Am întemeiat multe vetre de foc şi Magii au executat dispoziţiile împărăteşti. Datorită acelor eforturi au fost şi multe cununii între rude, mulţi dintre cei deveniţi necredincioşi - prin jurămintele lor - crezând din nou; au fost mulţi care voiau  urmeze învăţăturile Devi dar prin eforturile mele au acceptat în schimb doctrina Yazdi. Serviciile religioase au devenit superioare, ce nu pot fi descrise în această inscripţie, din lipsa spaţiului. Am scris această inscripţie astfel încât - în viitor - cine vede va ştii că eu, Ghirgîr, am avut titlul de la Şah-pur / regele regilor de ‘Maestrul şcolii preoţeşti’ iar apoi, de fiii lui am fost intitulat ‘maestrul Magilor lui Mazda’ şi ‘salvatorul sufletelor’. Oricine poate citi această inscripţie - fie Yazad sau lord nobil - şi e sincer, poate afla cum am fost, în scopul dobândirii avutului şi faimei, pentru trupul din oase şi mântuirea sufletului”. Maestrul Mag Ghirgîr / Kartîr al primilor împăraţi Sasani (asemănarea onomastică Ghirgîr-Ghirkod dintre numele său şi cea dinastică a Uzbekilor este elocventă, înalta poziţie datorându-se posibilei înrudiri, el probabil făcând parte din familia şahinşahilor / “regii regilor”) era activ începând de la disputele cu vecinul Imperiul Roman din apus - din timpul împăraţilor Romani Gordian - după moartea sa începând în Imperiul Sasan prigonirea mai ales a maniheiştilor / discipolii profetului Manî 216-277 de lângă Ctesifon; lingvistul Walter Henning 1908-1967 din Pomerania / “Po-Merania” a studiat atent numele teologului Kartîr / Ghirgîr (în Persană Kyrdyr / Kurgur, în Partă Qyrdyr) şi l-a transcris ca Kerdăr / Ghergăr: în istorie, el a rămas cel care a revigorat zoroastrismul - ca religia Imperiului Săsăn, legând-o de stat - şi a canonizat zoroastra Avesta a lui Mazda / fiul zeului primordial Zurwăn (Mazda era frate geamăn cu Ariman). În 2011, profesorul Prods Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard - pe baza inscripţiei de la Naqşe Rajab / tot lângă Persepolis - a examinat “călătoria paradisiacă” (în afara lumii / considerată şi de cercetătorul Francez Philippe Gignoux în 1974 ca extraterestră) a proeminentului ierarh Ghergăr / Kartîr, de la începutul Imperiului Săsan: “Scopul ‘călătoriei’ a fost - într-un timp al îndoielilor - pentru recâştigarea încrederii în practicile rituale tradiţionale. După devastarea cauzată de împăratul Alexandru Macedon, rivalii tradiţiei Mazda au început  prolifereze. În experienţa rezumată în scris de Kartîr, el a explicat cum a implorat zeii pentru un semn care să-i mărească încrederea că există Rai şi Iad, ca ‘locuinţele’ finale ale binelui şi răului. Unii cercetători au observat că o paralelă a viziunii narate de Kartîr e cu referinţă în exegezele Gătha. În introducere, Kartîr a invocat lungul său serviciu divin ca un motiv care ar trebui să-i indice ce se întâmplă cu sufletele după deces şi astfel să fie confirmată o parte a tradiţiei cunoscute. Din textul existent nu se poate determina dacă a fost o transă indusă de droguri. ‘Călătoria’ a început ca exprimarea către cineva: ‘Un prinţ de culoarea zorilor a apărut pe un cal superb, Kartîr fiind asemănător ca formă; apoi, dinspre răsărit s-a apropiat o femeie superbă, înaintând pe calea foarte luminoasă a stelelor şi soarelui. Ei s-au întâlnit şi el a urmat-o pe jos, pregătindu-se să traverseze împreună o punte lată. Atunci a apărut adevăratul prinţ, care l-a luat de mână pe Kartîr, ca să-l treacă puntea, urmaţi de femeie. Au ajuns la un palat înaintea căruia erau divanuri aurite pentru o masă festivă. Ei însă au continuat  meargă spre înălţimi, trecând de încă 2 palate, femeia preluând conducerea. La un moment dat s-au aşezat şi Kartîr a început să guste din pâinea, carnea de miel şi vinul existent acolo: un sacrificiu pentru suflete. Prinţul zâmbea privind la asemănarea lui Kartîr cu el’. Interpretarea - bazată pe studiile specialiştilor - este că ei au intrat în lumea cealaltă şi femeia reprezenta coroana împăratului iar prinţul era sufletul lui Kartîr. Calea luminoasă era focul sacru - ce despica întunericul - iar simbolistica palatelor erau cele 3 niveluri (gânduri, cuvinte şi fapte) corespunzătoare stelelor, lunii şi soarelui. Emblematica inscripţie YHWN - a ‘călătoriei’ lui Kartîr - a fost tradusă ca însemnând ‘a fost’ sau ‘a arătat’, referindu-se la titlul de salvator al sufletelor purtat de Kartîr: era în legătură cu practica obişnuită EWEN a ‘declarării adevărului’ (o alternativă completând cu faptul că traversarea pe jos a punţii însemna că era muritor). Inscripţiile lui Kartîr au fost cele mai timpurii despre înţelegerea Imnurilor Gătha, el aflându-se într-o relaţie strânsă cu divinul şi regalitatea. Kartîr s-a prezentat ca trăind în adevăr şi era recunoscător pentru promovarea sa, ca lider suprem religios şi misionar iniţiind victorios reforma în imperiu (adversarul său fiind Manî). Kartîr nu era profet; scopul său era doar consolidarea tradiţiei Mazda existente, printr-un model şamanic al viziunii. Diferenţele fundamentale urmate de adepţii lui Mazda şi cei ai lui Manî se regăseau în principiile de bază ale celor 2 sisteme, aşa după cum au fost prezentate în terminologia Iraniană: mazdeismul anunţa crearea divină a pământului şi omenirii, pe când maniheismul anunţa crearea omului de către puterile răului; adepţii lui Mazda credeau că au fost creaţi pentru a forma ‘armata’ luptând împotriva răului iar adepţii lui Manî credeau că au fost creaţi pentru a face cât mai dificilă separarea sufletelor din captivitatea materială (trupurile fiind constituite din materiale rele, distructibile în foc). În mazdeism sufletul călătoreşte în lumea cealaltă la judecarea pentru faptele bune sau rele - caracteristice Raiului şi Iadului - însă în maniheism doar dacă ‘bătălia finală’ va fi câştigată sufletele se vor putea întoarce la sursa lor. Acele noţiuni au fost subliniate în mod repetat de către Kartîr, care considera persoanele cu potenţial bun, având beneficii atât în timpul vieţii, cât şi după deces (concepţie diferită de cea maniheistă, a sufletului mereu captiv în trup)”. De exemplu, în maniheism Ăz era mama demonilor. Influenţa lui Kartîr - Ghergîr / Ghergăr - a fost pe un vast spaţiu, între N Indiei şi Caucaz, respectiv Anatolia, oficial în 240-276 (perioada funcţiei sale). În fotografia următoare, realizată în 2011, se vede Andreea Gherga din Timişoara, îmbrăcată Indian: