166. Gherga şi Ginii

Asamblând Ga şi An, în Română “a gini” a rămas - conform dicţionarelor - “cu etimologie necunoscută”; sensul verbului este de “a observa” sau “a vedea” / “a zări” (cu înţelesul de “a cerceta” / “a dibui”). Este de reţinut un element foarte important: în trecut, toate numele aveau semnificaţii (însemnau ceva); numele nu erau “după ureche” - date ca să sune cumva mimetic - ci prioritar contau prin ceea ce reprezentau. Sfinții Gini / Siginnii nu-s o creaţie a actualului autor Gherga, ci o realitate a Gherganiei Epocii Bronzului / ţară aflată la E de Media (denumirea aceea fiind legată de prinţesa Georgiană Medeea dar putând fi înțeleasă și ca de mijloc, între răsăriteana Hyrkanie / Gherganie și apuseana Albanie Caucaziană / Țara Ghergarilor); Media fiind în miezul / mijlocul acelora poate fi înțeleasă și comparând conceptul cu vecina Mesopotamie - dintre Fluviile Tigru și Eufrat - zona din miezul / mijlocul acelor ape curgătoare dar denumirea fiind și simplu despre masivele / puternicele Fluvii (căci la “Meso-potamos”, “Meso” ar fi și “Masiv” - “Mari” / “Puternici” - la fel ca la “MasaGeți” / “MesaGeți” = “Masivi Geți” / “Mari Geți”, folosindu-se termenul Grec μέσος “Mesos” însemnând “Medie” iar Perșii denumind-o “Măda”, legăturile dintre Media și Mesopotamia devenind nu doar de vecinătate, ci și onomastice, astfel reieșind din analizele lingviștilor Wojciech Skalmowski 1933-2008, Jan Tavernier în 2007, ș.a.): de altfel - în Asia Centrală - Geții Masivi au fost între Dahii de lângă China și Gesii din Anatolia / Asia Mică. Este interesant că la răsărit, în Siberia, cu denumirea Sakha a fost ştiută populaţia Yakută - având cel mai mare procent genetic masculin Gherga din lume - iar la apus, în Europa, a fost ştiută populaţia denumită Sâgă (încă dinaintea Geto-Dacilor). SâGii / SiGinii erau sedentari iar unde se aşezau n-o făceau pe terenuri vide, ci în cele străbătute de PelaSgii / “Pela-sgii” predecesori lor ca nomazi, faimoşi de milenii prin pelerinajele sexualo-religioase (marcate prin Cultul Falic).
În Mesopotamia mileniului III î.C., cu logograma Sumeriană “SA.GAZ” erau notaţi cei ştiuţi în Orientul Mijlociu / Apropiat şi ca Habiri (ulterior de către vechii Greci drept Cabeiri), etc.: erau Amorei / Amoriţi (urmaşi ai lui Amoreu, frate cu Gherghe-seu, după cum se cunosc denumirile biblice, notate aşa de către vechii Evrei), veri nu doar cu Gherghe-seii, ci şi cu Guţii din areal; Sa.Gaz / Sa.Kas erau înrudiţi îndeaproape cu Kasiţii / Kuşanii răsăriteni (din Asia Centrală), respectiv cu Kas.Ka / Ges.Ka apuseni (Gesii din Anatolia), ei fiind Sfinţii Gliei / Pământului Ga. În mileniul II î.C., înaintea Războiului Troian şi al invaziei Canaanului de către vechii Evrei, Egiptenii faraonici le ziceau Apiru - în Epoca Bronzului, Sa.Gaz / Amoreii mereu fiind contra lor - iar Hitiţii la un moment dat au mediat un tratat între Regatul Carche-miş (din N Siriei) şi Regatul Barga (din V Siriei / cu capitala la Qatna 34,50 lat. N, 36,51 long. E, în Bazinul Orontes); în Orientul Apropiat de atunci, Amoreii / Amoriţii mai erau ştiuţi şi ca Amurru / Martu, credincioşii lui Martu, fiul lui An (zis Kur.Za Gan, cel de pe muntele strălucitor).
Mileniul III î.C.
Importantele colonizări din Epoca Bronzului în Bazinul Dunării inferioare ale Caucazienilor de lângă Caspica ori ale vecinilor apuseni Anatolieni ai acelora a jenat mulţi cercetători Români, care au preferat să le acorde slabe atenţii ori chiar să le oculteze (îndeosebi fiindcă au premers Geto-Dacilor, ajunşi în Bazinul Dunării inferioare ulterior - în Epoca Fierului - tot din acele părţi, ceea ce de asemenea n-a corespuns gustului unor “patrioţi” Români, opuşi vreunei imigrări vechi şi doar adepţi ale unor continuităţi şi autohtonii integrale sedentare, absurde în contextul acelor timpuri ale Marilor Migrări, constant atestate pretutindeni în lume, spaţiul Bazinului Dunării inferioare chipurile fiind ca un areal de excepţie în acel cadru general, concesia maximă admisă a respectivei propagande eventual admiţând ca mişcare umană de masă doar “roirea” prin “exportarea” / plecarea Dunărenilor în migraţie, nicicum însă “importarea” / sosirea oamenilor atraşi de nivelul traiului, mai ales de cel din Bazinul Dunării inferioare, pe atunci mult mai bun decât pe multe alte meleaguri). Ţara Magilor era Media, la V de Ghergania iar Ginii (Siginnii = Sf. Gini) au provenit de acolo; în lume, primii Magi - dar şi Gini - au fost Ghergani (strămoșii lor erau știuți ca Genii) iar Pela-Sâgii = Pela-Sgii au fost potenţii colonişti ai apusului European din urmă cu multe milenii. Prințesa Medeea era din Kolkha / Colchis = Georgia / Țara Amazoanelor, loc unde geograful Anatolian-Georgian Strabon XI 2:1 a localizat Zygii și Cercetae (aceia plasați de către istoricul Pliniu “cel Bătrân” - în “Chorographia” 1:12 - între Amazoane și Hiperborei). Dr. William Smith 1813-1893 a scris în “Dicționarul geografiei Greco-Romane” că Zygii erau păstori nomazi (ei locuiau regiunea Caucaziană Zyx din Nordul Muntelui Elbrus (cel mai înalt din Europa): la V erau Cerchezii / Circasii, la N erau Sarmații, la E erau Avarii iar la S erau Sanni / Chani (etnonimii strămoșilor Georgienilor numiți Lazi); urmașii Caucazieni / Georgieni Sanni îl adoră ca patron spiritual pe șamanicul / pre-creștinul Sfânt Gëræg / Jgëræg - cunoscut creștin ca Sf. Gheorghe - după cum a studiat și Dr. Michael Berman, în 2009. În mileniul II î.C., înaintea Războiului Troian, Sf. Gini din Ghergania - via Kolkis / Georgia - au ajuns peste Pont (adică peste Marea Neagră) pe Istru / adică pe Dunăre la Gherdap / Porţile de Fier; apoi, la sfârşitul acelui mileniu II î.C., după Războiul Troian, Geţii s-au aşezat la Istru iar Dacii în Carpaţi (sosiţi la Istru / Dunărea inferioară după Sigini, Gesii / Geţii s-au aşezat la Dunărea de Jos, la Fluviu fiind Siginii în amonte şi Geţii în avale). În mileniul I î.C., în spaţiul Românesc au apărut din V Anatoliei Troianii şi Carianii în Dobrogea iar - tot din V Anatoliei - Gherganii Agatârşi / Aga-târşi (“conducătorii cu toiege” / “cârje”, plecați din Ghergania / Iran, via Bitinia), au ajuns în Moldova şi Ardeal: în mileniul I î.C. - la sfârşitul Epocii Fierului - AgaTârşii erau instalaţi exact în perimetrul Regatului Heraclizilor, în locul Dorianilor care au plecat de acolo cu câteva secole mai înainte, la începutul Epocii Fierului; interesul AgaTârşilor sosiţi la sfârşitul Epocii Fierului s-a accentuat în Ardeal / interiorul Carpaţilor - mai mult decât în Moldova / exteriorul Carpaţilor - şi datorită apariţiei Sciţilor dinspre răsărit, în fruntea acelora totuşi ei ajungând ca lideri (alogeni, acceptaţi). Autorul Roman Valerius Flaccus 6:135 i-a numit pe “Aga-Thyres” ca “Thyrsa-Getae”, adică “Geţi cu thyrs” (emblema Zeului Dionis: toiag lung, împodobit cu frunze de viţă-de-vie); conform cercetărilor (Georg Niebuhr, Wilhelm Tomasehek, Pauly Wissowa, Ion Crişan, ş.a.) “AgaTârşii - pe limba lor - se vor fi chemat întotdeauna Daci” (proveneau dintre Dagii Caucazului). Aşadar, pe vremea când în Egiptul faraonic Evreii erau sclavi şi n-aveau încă religia lor monoteistă mozaică, în spaţiul Românilor / Rumânilor (Ra-manilor / oamenii soarelui, Râ-mânilor / oamenii râurilor) s-au stabilit Magi de la răsărit: spaţiul era sacru - făcând parte din fostul Rai - iar cei ajunşi în el din Ghergania Caspică s-au aşezat (în intenţiile lor) pentru totdeauna; iniţial, au urmărit Cerga / Lâna de Aur (furată de argonauţii Ahei), aducându-şi cu ei caii buni pentru tracţiunea căruţelor, hainele vesele / viu colorate, obiceiurile, etc. Scopul pentru care au venit şi l-au îndeplinit parţial; nu au reuşit să-i prindă pe hoţi (chiar dacă s-au răspândit între Fluviul Istru şi Peninsula Istria) dar au prosperat timp îndelungat prin comercializarea bunurilor locale: aur, arme, miere, vin, etc. În memoria publică au rămas cunoscuţi ca Sfinţi Gini / Siginni; după un mileniu şi un sfert de la stabilirea lor între Mările Neagră şi Mediterană, la Betleem / în Canaan - fosta Ţară Sacră a Ghergheilor - şi-au făcut apariţia alţi Magi de la răsărit (adică tot de lângă Ghergania / S Caspic): vestea naşterii lui Iisus i-a determinat să ducă daruri scumpe Familiei Sfinte (cu aşa ajutor - împreună cu spirit şi suflet divin - apărând ceea ce acum e cea mai mare religie din lume, a creştinilor). Gherganii au fost deschizători de drumuri în religie, negoţ, etc.: au rezolvat multe dintre nevoile - spirituale sau materiale - ale celor care au avut de a face cu ei. Prin “Gin” şi azi se înţelege spiritul superior omului dar inferior îngerului, mesager între supranatural şi om, deseori văzut ca “fantomă” (e de observat că în mileniul III î.C. tatăl lui Ghilga-meş a fost indicat ca “fantomă” de “Lista Sumeriană a regilor”); Vechiul Testament a relatat că la sfârşitul mileniului II î.C. în Canaan primul rege Evreu a solicitat o vrăjitoare - Ghergană - pentru a întâlni ginul / fantoma profetului său decedat. Coranul / Al-Koranul scrie că ginii erau genii - creaturi divine dinaintea oamenilor - care se puteau îndrăgosti de oameni (acei oameni devenind astfel “posedaţi”): ginii / geniile nu erau adânciţi în contemplaţie divină precum îngerii, nici revoltaţi împotriva divinului precum demonii (folcloric au fost prezenţi în multe părţi ale lumii, conform “Dicţionarului Larousse” din 1997 ca relicve ale străvechiului Cult Agrar practicat între S Caspic şi N Canaanului, adică exact în arealul tradiţional al Magilor Gherga). Ginii / Geniile au fost cei care în Caucaz au produs - în premieră mondială - “ghin” / adică vin, atât alb, cât şi roşu, vechii Armeni folosind denumirea pentru vin de “gini”: Gin / Geniu provenea din construcţia Ga + An, împreunând puterea Pământului Gheia şi puterea Cerului An (Chinezii numesc Gin-seng planta lăudată în Bazinul Ghaggar de “Atharva-Veda” - cartea vedică a formulelor magice - pentru capacitatea de a da “forţa taurului” bătrânilor şi tinerilor iar acum prin băutura gin se ştie rachiul de cereale). Printr-un păgân “gentil” dintotdeauna se înţelegea omul curtenitor, drăguţ, galant, gingaş (aşa derivând şi “gentilom” / “gentleman”); de pildă, pentru vechii Evrei, Gherghe-seii din Galileea-Golan erau gentilici: aceiaşi au fost fixaţi de către vechii Indieni, Romani, ş.a. ca întemeietori de gotre / ginţi (conceptul de ginere derivând similar) iar CartaGina / Carta-gina şi imperiul său au fost fondate de geniile Feniciene / Pune Gherga. Geniile erau cei apropiaţi Cerului An, având spiritualitate deosebită (pământenii Mani fiind oamenii sufletişti).
Gini
Ginii erau pruncii Mamei pământene Ga şi Tatălui ceresc An; conducătorii lor / cu atribut regal (adică prinţii dintre ei) erau supranumiţi Sfinţi Gini: Sigini. Ginii - mai ales oriental - erau magic conectaţi puterii străvechilor Magi iar ţara acelora era Media din V Gherganiei, la Marea Caspică (vecina în apus a Mediei / Țării Mezilor / Magilor fiind Caucaziana Albanie a Ghergarilor): Ginii erau Magi, “SiGinii” fiind Sfinţi Gini, adică Genii. De acolo au fost şi acei “SiGarti” / “Si-Garti”: Sfinţii Garghi, gardienii Munţilor Zagros (din Iran, “botezătorii” lanţului muntos străjuind Platoul Iranian de la răsărit), care şi-au răspândit onomastica inclusiv ulterior printre SiGini / “Si-Gini”, adică Sfinţii Gini dintre Mezi. În mileniul II î.C., înaintea Războiului Troian, după Cerga / Lâna de Aur furată din Caucaz de argonauţii Balcanici - conform mărturiilor Antice - urmărirea a fost realizată de Mezi şi Georgieni, pe Valea Dunării până la Adriatica. Cronologic şi geografic (în timp şi în spaţiu) se poate urmări etnologic şi onomastic Media-Misia-Moesia: S Caspic - V Anatolic - N Balcanic, ca parcursul istoric (în timp) şi cardinal (de la răsărit spre apus), al acelor Magi / Gini Gherga plecaţi efectiv, fizic într-o migrare din care nu s-au mai întors; e foarte posibilă răspândirea Sfinţilor Gini / Sigynni dintre Magii Gherganiei nu numai în Ardeal - ca de pildă şi printre strămoşii Secuilor - sau la Marea Mediterană şi pe coasta Troiană ca negustorii Sikili, pe coasta Canaanită ca Siculi ori în cea mai mare Insulă a aceleia: Sicilia. În 2014, Dr. Nelu Zugravu - de la Facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a afirmat că “denumirea de Moesia provine de la moesi (în greacă Moisoi, latin Moesae): grup de triburi tracice nord-balcanice care ocupau regiunea Timoc; cu timpul, s-au amestecat cu geţii, mult mai activi din punct de vedere politic. Despre integrarea Dobrogei în provincia Moesia, nu există nici un izvor istoric explicit cu privire la acest eveniment, istoricul Alexandru Suceveanu considerând că ţinutul respectiv a fost încorporat provinciei foarte probabil în jurul anului 74”. Faimoasele legi tribale (“proprii” şi “scrise” după cum a consemnat Iordanes) ce conduceau autohtonii din Bazinul Dunării inferioare, numite Belagine / Pelasge - din fosta Pelasgie / Pelasghia - erau de fapt SiGine, translaţia Pelaskia-Valachia fiind bănuită de filologi ca Dr. Pachia Tatomirescu din Timişoara, cu egalitatea între Pelasgime şi Valahime, după cum a studiat în lucrarea din 2012 “La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa (monografia unui cuvânt pelasg-valah)”, în vechea Română de pildă gresiei zicându-i-se sâgă (cuvânt Pelasg - folosit şi ca “gărăsiă”, în Albaneză “gărăsa”, etc. - în legătură cu Sâgii / Siginii):
“Cu statut de cuvânt multimilenar în limba pelasgă-valahă, Sigin desemna neamul / seminţia, locuitorii ariei sâgilor din Carpaţii Meridionali şi Munţii Dinarici, până în vecinătatea ţărmului Veneţiei, mai exact spus, pelasgi locuitori-extractori-prelucrători de metale din sâgi şi - totodată - producători de lănci speciale ce le purtau numele (adică sighine). În 1896, Lazăr Şăineanu în Dicţionarul universal al limbii Române’ a scris: Siginii au format populaţiunea primitivă a Banatului şi a Sudului Ardealului, cari fură mai târziu asimilaţi de Daci; Şag, Seghedin, Sighet, Sîghiu / Sibiu, Sighin / Cibin, Sighişoara, etc., însemnau locuri cu sâgi (respectiv cu multe lespezi de gresie)’. Ptolemeu în Geografia’ din secolul II a înregistrat provincia Sigynia în SV Daciei, provincie rebotezată Greceşte Iliria şi Latin Dalmaţia”. În 1924, Dr. Laurence Waddell a identificat Sâgi în Imperiul Hitit; așadar, înaintea Războiului Troian, Sâgii au existat atât în Anatolia, cât și în ceea ce e acum România. Este de remarcat că imediat după Războiul Troian, Vest Anatolianul fondator al Regatului Ilir / Dalmat şi-a avut Curtea la gura Râului Kerka şi e de observat că în vechea Europă pumnalul curbat era ştiut ca “sica” iar Românii încă folosesc denumiri apropiate pentru diverse lucruri de gen, ca secure, săgeată, etc.; e de ştiut că după Războiul Troian, cei din Insula Lesbos au întemeiat lângă distrusa cetate a Troiei aşezarea Sigeon. Înaintea Războiului Troian din secolul XIII î.C., în urmărirea Cergii / Lânii de Aur, Siginii / Sfinţii Gini (Magi din Ghergania) au fost printre cei ajunşi la Gherdap, împreună cu unii din Georgia; după 8 secole, istoricul Anatolian Herodot Karka a notat că Siginnii - îmbrăcaţi ca Mezii, adică Magii din Hyrkania / Ghergania - erau răspândiţi din N Dunării până la coasta Balcanică a Mării Adriatice (după Războiul Troian, la SE de Sigini s-au stabilit Anatolieni Gesi, la E de ei Caucazieni Dagi iar la NE de ei Iranieni Agatârşi / proveniţi din Ghergania, via Anatolia). Savanții au evidențiat multe legături străvechi între ceea ce azi e Turcia, Troia, Tracia, Transilvania, ș.a. Cercetătorii Români din secolul XX - ca Hadrian Daicoviciu, Henri Stahl, Liviu Ştefănescu, Constantin Daniel, ş.a. - au admis că la AgaTârşi / Daci şi la Geţi a existat dintotdeauna orânduirea tributală sau Asiatică (nu cea sclavagistă): un mod de producţie sclavagist - deci unul în care numărul sclavilor ar fi fost mare - era incompatibil cu societatea în care toţi se socoteau fraţi; organizarea Geto-Dacă - mulată pe cea anterioară din Epoca Bronzului, a predecesorilor - n-a fost sclavagistă, ci tributală / Asiatică, de tipul despoţiilor Asiatice (modul de producţie fiind Asiatic / devălmaş, aşa cum s-a conservat în spaţiul Român până în Epoca Modernă).
Mezi
Istoricul Carian Herodot - din Bazinul Egeii / Mediteranei - a cercetat Lumea Veche şi a scris bazându-se pe Carianii săi din Bazinul Nilului despre Egipteni, bazându-se pe Carianii săi din Bazinul Mesopotam despre Perşi / Iranieni, bazându-se pe Carianii săi din Bazinul Pontic despre cei din Bazinul Dunării, ş.a.: pe litoralul Mării Negre, Carianul Herodot a fost în coloniile Cariane Histria, Olbia, etc. / conduse de Gherghiţi. Siginii nu erau simpli “Sigi”, deoarece Zeul An era foarte important la ei, puterea respectivă reflectându-se prin sufix; din aceeaşi raţiune - a Zeului An - Sciţii / “Saka” nu erau “Sciţiani”, căci pentru ei mai importantă era Zeiţa Ka / Ga (aşa cum mult anterior lor au fost oamenii pământului Ga din Bazinul Dunării). În 2013, Dr. George Trohani - de la Muzeul Naţional de Istorie” al României - a scris: “Scriitorii antici Hesiod, Simonides din Keos, Hekataios din Milet, Sofocle, Herodot şi Tucidide au fost printre primii care au făcut referiri, în secolele VIII-V î.C., la situaţia geopolitică de la nord de Munţii Balcani şi din zona Dunării de Jos. Ei au menţionat pentru prima dată numele de Getai, Istros, Ordessos, etc. Pe baza acestora - dar şi a săpăturilor arheologice - s-a stabilit că zona Dunării de Jos era locuită, în secolele VIII-III î.C., de ramura de nord a neamurilor tracice, denumite geţi şi daci, sau cu termenul livresc de geto-daci. Geografic, aria de răspândire a geto-dacilor cuprindea spaţiul cuprins între Munţii Balcani la sud, Marea Neagră şi Nistru la est, Carpaţii nordici la nord, Dunărea mijlocie şi Tisa la vest. În acel timp, pe litoralul vestic al Pontului Euxin fiinţau emporii greceşti, locuite în special de miletani: Orgame sau Argamum (Capul Dolojman, Jurilovca), Odessos / Varna, Tomis / Constanţa, Callatis / Mangalia - de către Heraclea Pontică / din Bitinia - Histria, Tyras (la vărsarea Nistrului în Marea Neagră); dar tot în acea perioadă, zona nord-pontică - prin urmare, cea aflată imediat la est de teritoriul locuit de către traci - făcea parte din spaţiul aparţinând culturii scitice, un alt termen ce este socotit în ultima vreme, de către o parte a istoricilor, ca fiind tot livresc, convenţional. În anul 514 î.C. (data exactă este controversată, 519 î.C. sau 513 î.C. după alţii) a avut loc expediţia lui Darius, împăratul perşilor, împotriva sciţilor. Singurii care i s-au opus au fost geţii din părţile Dobrogei. Expediţii armate dinspre sud spre nord au devenit tot mai insistente în a doua jumătate a secolului IV î.C., în perioada domniei lui Filip II (359-336 î.C.), conducătorul regatului macedonean. Astfel, în anul 341 î.C Filip II s-a oprit undeva în sudul Dobrogei, în timpul unei expediţii întreprinsă prin acele locuri; 2 ani mai târziu, în 339 î.C., a avut loc conflictul între regele scit Ateas şi un anonim ‘rex Istrianorum’, conducătorul geţilor din partea de nord a Dobrogei, din părţile Istrului / Dunării. După moartea celor 2 regi, Dobrogea a fost ocupată de Filip II, ceea ce ne îndeamnă să considerăm că această regiune - dacă nu în întregime, atunci cel puţin nordul său - nu făcea parte din regatul tracilor de sud (ce se întindea în Bulgaria de azi). Despre geţii nord-dunăreni s-a vorbit în mod clar doar atunci când s-au făcut referiri la expediţia lui Alexandru cel Mare din 335 î.C., când în campania contra tribalilor, acela a trecut Dunărea şi a pus pe fugă o armată getică, în final incendiindu-le şi cetatea; după acea demonstraţie de forţă - ce a durat o zi - Alexandru s-a retras la sud de Dunăre (faptele întâi au fost relatate de generalul Ptolemaios, însoţitorul lui Alexandru). Din cele menţionate, e de reţinut că geţii nord-dunăreni au opus oastei macedonene 10 mii de pedestraşi şi 4 mii de călăreţi. Un alt episod în care au fost amintiţi geţii nord-dunăreni a fost apoi, când Zopyrion - un general al lui Alexandru cel Mare - a murit cu toată oastea sa de 30 mii de oameni (evenimentul s-a produs - cu mare probabilitate - în zona dintre Prut şi Nistru). În faţa pericolelor, comunităţile getice adoptau variate soluţii - în funcţie de raportul forţelor - de la rezistenţa în cadrul unor fortificaţii impresionante, până la convieţuire. Abandonarea unor fortificaţii - prin secolul III î.C. - s-ar fi putut datora, pe lângă distrugerile intenţionate din timpul luptelor de către agresori sau prin incendieri, şi unor cauze de uzură morală, datorate scurgerii timpului, deoarece principalele materiale de construcţie erau perisabile sau dezintegrabile: lemn, pământ; iar cele care aveau ziduri, s-au prăbuşit din lipsa liantului”. În vechiul spaţiu Român s-au folosit intensiv lemnele mulţilor copaci din codrii imenşi, de exemplu în spaţiul vechiului Egipt (cu lipsuri serioase de codri / copaci) folosindu-se dintotdeauna cele aflate la îndemână: pietrele / mult mai trainice în timp decât lemnele, bogăţiile ornamentale în vechile culturi fiind însă similare (ba uneori, susceptibile de a fi fost mai elaborate artistic cele realizate în lemn, material mai moale / mai “prietenos” decât piatra); conservarea temeinică prin pietrele din Bazinul Nilului reprezenta o altă dimensiune - în paralel - a măreţiilor civilizaţiilor anterioare ori contemporane vechiului Egipt, ca de pildă folosind preponderent lutul în Bazinul Mesopotamian sau preponderent lemnul în Bazinul Dunării (materiale mult mai friabile, aspecte care însă în timp au dus la dinamici mai mari ale acelor civilizaţii, în comparaţie cu “încorsetata” veche Civilizaţie Egipteană, încă de la sfârşitul Epocii Pietrei dar apoi şi la începutul Epocii Bronzului - în preajma celui de-al doilea Potop / cel biblic - Dunărenii şi Sumerienii influenţând puternic mediile lor înconjurătoare, respectiv Estul Europei ori Orientul Mijlociu). Este de observat că în secolul V î.C. Herodot Karka în “Istorii” 5:6 a scris despre Geţi că “a ara este pentru ei tot ce poate fi mai înjositor, dar a trăi din pradă socotesc ei că este îndeletnicirea cea mai nobilă”; academicianul Alexandru Xenopol a comentat: “se vede deci că Geţii practicau puţin agricultura şi că trăiau ca popoarele nomade, mai mult din prădăciunile vecinilor”. (La fel ca predecesorii lor în Bazinul Dunării, Anticii Geţi nu erau consecvenţi şederii îndelungate într-un areal, ci migrau, însă odată aşezaţi se îndeletniceau cu agricultura. Despre secolul următor - IV î.C., când Alexandru Macedon a trecut Dunărea în Oltenia pentru a pedepsi Geţii din N Fluviului care îi ajutau pe Tribalii din S Fluviului - a consemnat Anatolianul Arrianus Xenofon, care a descris şi el expediţia, sub forma că noaptea militarii Macedoni au trecut Fluviul cu monoxile / bărci ale localnicilor făcute din trunchiuri de copac “căci era foarte mare belşug de astfel de bărci, întrucât riveranii se foloseau de ele pentru pescuit şi când mergeau unii la alţii în sus pe fluviu iar nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni; la ziuă, a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate, culcând grâul cu suliţele aplecate”. Iată aşadar consemnări din Antichitate despre mişcările Geţilor pentru jafuri, pescuit dar şi terenurile lor, atât nelucrate, cât şi lucrate). În “Istoria Românilor” din 1888, academicianul Alexandru Xenopol a scris că “în timpurile mai vechi, Dacii şi Geţii ocupau regiunile de la Sudul Dunărei şi anume: Geţii câmpia dintre Hemus şi Istru iar Dacii împrejurimile Rodopului; trebuie admise numaidecât următoarele migraţiuni ale Dacilor. Mai întâi respinşi de Macedoneni, ei au trecut Dunărea împreună cu Geţii şi s-au oprit în Muntenia peste Iazigi, Dacii grămădindu-se în Transilvania şi Banatul Timişoarei; identitatea demonstrată a naţionalităţii Gete şi Dace, ambele de rasă Tracă, cere acea origine a lor comună la Sudul Dunărei. Fără îndoială că Agatârşii aşezaţi în Transilvania au fost copleşiţi de Daci când aceia - alungaţi de Iazigi - au ocupat regiunea muntoasă a Carpaţilor şi contopirea lor va fi fost cu atât mai uşoară cu cât nu-i despărţia o mare deosebire de neam”. Geniile - manifestate prin Gini - acumulau puterile Zeiţei Gea şi Zeului An, conducătorii lor fiind sfinţi: Sigini. În mileniul I î.C., e interesant ce a scris Carianul Herodot în “Istorii” 5:9, că “Nimeni nu poate spune cu certitudine ce fel de oameni vor fi locuind la Nord de regiunea Tracă; se crede că dincolo de Istru se întinde un pământ pustiu şi nemărginit. Singurii oameni despre care am putut afla că trăiesc la Nord de Istru sunt un neam cu numele de Sigini, îmbrăcaţi în haine Medice. Caii lor se zice a fi pletoşi peste tot, având păr lung până la 5 degete, mici, cârni şi neputincioşi pentru călărie dar foarte iuţi la tras, din care cauză Siginii umblă în căruţe. Acest neam e răspândit până în regiunea Eneţilor, care locuiesc lângă Adriatica. Ei pretind că ar fi de origine Medică; dar în ce mod nu pot să-mi dau seama, însă într-un răstimp îndelungat totul este cu putinţă. Ligurii, care locuiesc lângă Marsilia, dau numele de Sigini negustorilor cu amănuntul iar Ciprianii numesc aşa lăncile”. Ligurii erau foştii Etrusci / Trusci din Toscania - inclusiv Insula Corsica - capitala lor fiind Genova, Romanul Pliniu 3:5 notând că pe Coasta de Azur (zona “Regio Deciatum” în timpul său) un oraş important al lor era Nisa / fostă Nicaea iar Ciprianii erau Ciprioţii: cei din Insula Cipru.

Savantul Petriceicu Haşdeu în secolul XIX - în “Istoria critică a Românilor” - a cercetat Siginii: “În timpul lui Herodot comerţul aurului înavuţea pe malul Nordic al Dunării nu numai pe Agatârşi, dar şi pe vecinii lor din Temeşiana, care se pare a fi jucat atunci un rol de samsari între dânşii şi popoare mai obscure din centrul Europei. Relatarea lui Herodot despre Siginni era de provenienţă Tracă; aceasta apare din următoarele consideraţiuni fundamentale: Herodot a băgat-o la începutul cărţii a cincea, consacrată unei descrieri monografice a Traciei iar pentru a arăta de la cine anume căpătase toate cele relative la Siginni, el a trecut imediat la o altă naraţiune cu cuvintele mai spun Tracii’; dar Tracia la Herodot era o vorbă foarte vagă, sub care se cuprindeau o grămadă de alte popoare, aparţinând toate unei colosale ginţi, pe care el o numea cea mai numeroasă în toată Europa. Unghiul meridional dintre Pont şi Dunăre îl ocupau Geţii, cu care singuri (dintre toate naţiunile Trace) se învecinau Sciţii; numai Geţii fiind limitrofi cu Sciţii, întreaga Dunăre Sudică până la punctul revărsării Oltului intra în teritoriul Get. Acea ramură Tracă de la care s-a informat Herodot despre Siginni nu era a Geţilor, deoarece aceia se învecinau numai cu Sciţii şi cel mult cu o fracţiune a teritoriului Agatârşilor; prin urmare, cată s-o aşezăm mai spre apus de dânşii - cam în Serbia actuală - şi astfel avem în faţă pe Siginni, anume în Temeşiana de astăzi. Dramaturgul Sofocle - scriitor contemporan lui Herodot - a confirmat această interpretaţiune; într-un pasaj - conservat de Strabon XIII 1:53 - el zicea că ‘Troianul Atenor şi Eneţii fugiră în Tracia iar de acolo la Marea Adriatică’. Confruntaţi acum ambele indicaţiuni topografice: dincolo de Dunăre vedem în Sofocle Tracia ajungând până la Ţara Eneţilor de lângă Marea Adriatică; dincoace de Dunăre vedem în Herodot Siginnia ajungând iarăşi până la Ţara Eneţilor de lângă Marea Adriatică. Una dincolo, cealaltă dincoace de Dunăre, ambele puse faţă în faţă într-o poziţiune paralelă; conformitatea este perfectă, arătând totodată că în timpul lui Herodot şi Sofocle - adică cu vreo 5 secole înainte de Crist - Italia era considerată ca preapropiată de cataractele Istrului. În fapt, Siginnia corespundea numai cu Temeşiana şi Tracia numai cu malul opus al Serbiei, nu mai departe decât atâta. Aici totuşi nu se încheie analiza; s-o urmărim până la capăt. Într-un alt pasaj, Herodot dă indirect până şi numele special al acelei Tracii: ‘Câmpia Tribalică’ (deşi în restul operei sale nu se găseşte nici o menţiune despre poporul Trac al Tribalilor); ‘Câmpia Tribalică’ - după cum a descris-o - se afla dincolo de Dunăre, ocupând teritoriul dintre fluviu şi acea parte a Iliriei unde locuiau Eneţii (‘Istorii’ 4:49). Tot acolo găsim pe Tribali cu 4 secole mai încoace în ‘Geografia’ lui Strabon, care îi arată învecinaţi spre N cu Istru, spre E cu Geţii şi spre V cu Ilirii (în secolul precedent față de Strabon, Tribalii erau numiţi ‘Inzi din India’ de către Apollodor din Atena iar anterior cu încă un secol, Argonautica lui Apolloniu din Rodos i-a pus pe Graukeni alături de Siginni; ei nu încăpeau aiurea, ci Apolloniu îi numea Graukeni pe Agatârşii lui Herodot iar Pliniu cel Bătrân 6:19 notând Graukenii lui Apolloniu ca Groucasus, însemnând Caucazieni). Carpaţii erau numiţi Caucaz de către Apolloniu din Rodos: lectura sună ‘Caulica’ - unul din numele cele mai vechi ale Caucazului Asiatic - de acolo fiind însuşi numele Colchilor; Hecateu - scriitor anterior chiar lui Herodot - spunea că părţile cele mai înalte ale creştetului Caucazian se chemau ‘Kulika’ (Carpaţii sub numele de Caucaz au mai fost şi la Ptolemeu, Ammian Marcellin, Gotul Jornandes, ş.a., ca nume al Carpaţilor, Caucaz fiind la noi anterior dominaţiunii Dace). Aşadar, relatarea despre Siginni Herodot o datora numai naţiunii Trace a Tribalilor, aşezaţi atunci pe ţărmul Sudic al Dunării, spre apus de Geţi (în Serbia de astăzi). Suntem însă departe de a ne închipui că ‘părintele istoriei’ ar fi cercetat vreodată personalmente regiunea Tracă pe care o numea a Tribalilor. Comercianţii din toată Peninsula Balcanică vizitau la gurile Dunării colonia Cariană Istria şi nu aiurea decât acolo trebuie să fi căpătat Herodot de la Tribali noţiunile despre Siginni, întocmai precum în Olbia - o altă colonie Cariană la Pont / Marea Neagră - el s-a informat despre restul popoarelor din acea direcţiune; Istria şi Olbia, un stabiliment Grec la marginea Traciei şi un stabiliment Grec la marginea Sciţiei - ambele în neîncetate contacte comerciale cu toate neamurile din zona Nord-Vestică a Pontului - erau localităţile cele mai nimerite pentru a procura istoricului Grec perspectiva lumii Barbare de jur-împrejur. Întrebuinţez într-adins cuvântul ‘perspectivă’ căci numai el explică natura spuselor lui Herodot, care era totdeauna atât de precis când povestea ceea ce se apropia de Istria sau de Olbia dar devenea treptat tot mai confuz în proporţia depărtării razei sale de observaţiune de la acele 2 centre. Siginnii locuiau în Temeşiana, învecinaţi la S cu Tribalii şi la E cu Agatârşii, astfel că de cei dintâi îi despărţea Dunărea şi de ceilalţi Carpaţii iar spre V teritoriul lor mergea până la Iliri. Deşi nu atât de desfătaţi - nu ca Agatârşii - Siginnii se distingeau totuşi prin avuţia veştmintelor, căci purtau haine Medice şi Herodot spune el însuşi într-un alt pasaj (7:61) că luxoasa îmbrăcăminte Persiană de fapt imita pe cea Meză: tiare, tunici mânecate de variate culori, etc. Caii Siginnilor - mici, pletoşi şi cârni - nu puteau servi la călărie dar prin iuţeală erau de minune la ham, ceea ce făcea ca stăpânii lor să tot umble în căruţe. Aceste 2 amănunte despre Siginni - abundenţa şi cărăuşia - dau deja o vagă imagine a unor comis-voiajori, chiar dacă vechiul scoliast al lui Herodot nu s-ar grăbi a adăuga că numele lor se poate lua în înţelesul de ‘neguţători’. Marsilia e departe de Temeşiana dar nu mai departe decât e Armenia de România. Până în secolul XVI, strămoşii noştri numeau ‘Armeni’ pe toţi neguţătorii; în Transilvania, până astăzi se ia adesea în acelaşi simţ cuvântul ‘Greci’. Pentru ca numele Siginnilor să fi devenit sinonim cu ‘neguţători’ tocmai la Marsilia, mărfaşii lor trebuiau în realitate să fi ajuns până la Pirinei. Ca unii ce locuiau în Temeşiana, adică dincolo de cataracte, Siginnii aveau nu numai cai şi căruţe, ci încă porţiunea Dunării cea mai liberă de orice piedici, în lungul căreia vasele şi în Evul Mediu se urcau fără nici o dificultate cu mărfuri orientale până în centrul Bavariei. Una din trăsăturile caracteristice ale spiritului mercantil din toţi timpii este de a ascunde după putinţă pieţele de care profită egoistul comerciant prin exportaţiune sau importaţiune. Cartagina şi Elada în Antichitate, Veneţia şi Genova în Evul Mediu, au practicat-o într-un mod sistematic iar în miniatură până astăzi fiecare negustor tăinuieşte de ceilalţi fabricile şi depozitele de unde îşi aduce marfă mai bună şi mai ieftină; această tactică rezultă din acea regulă mercantilă vulgară: ‘după ce te-ai suit la înălţime, cată a respinge cu piciorul scara, pentru ca nu cumva să se urce alţii după tine’ (deja Hesiod spusese că ‘olarul invidiază pe olar şi zidarul pe zidar’). Pe când căluşeii cei cu păr de 5 degete alergau în fugă mare cu căruţe încărcate până la Iliri sau duceau frumosul aur Carpatic Celţilor, pe când Dunărea spuma sub vâslele speculantului plutaş, Siginnii asigurau totodată pe vecinii Tribali cum că în susul fluviului nu locuieşte nici o fiinţă omenească; de la dânşii, prin intermediul Tracilor, au trecut la Herodot cuvintele despre nelocuirea ţărmului Danubian Nordic (căci din alte fântâni - ‘Istorii’ 2:31 - Herodot auzise, din contra, că de la izvor şi până la Pont întreaga Dunăre curgea tot prin ţări locuite). ‘Părintele istoriei’ nu s-a contrazis - după cum s-ar putea crede la prima vedere - ci numai a reprodus nişte aserţiuni diferite din diverse sorginţi, pe care e datoare a le discerne această analiză critică. Nu aurul singur înavuţia pe Agatârşi şi pe samsarii Siginni; mai era o altă ramură comercială foarte productivă. După ce a descris traiul Siginnilor, Herodot a urmat mai departe: ‘Mai zic Tracii că peste Dunăre sunt atâtea albine, încât nu e chip a străbate mai încolo; acei ce o spun nu mi se par a avea dreptate, căci se ştie că aceste insecte nu suferă frigul şi eu cred mai curând că din cauza frigului sunt nelocuite părţile Nordului (acestea sunt cele ce se povestesc)’. ‘Peste Dunăre nu încapi de albine!’ ziceau lui Herodot Tracii din ‘Câmpia Tribalică’, care ocupau malul Danubian Sârbesc opus Olteniei şi Temeşianei, locuind în vecinătatea Agatârşilor şi a Siginnilor. Părintelui istoriei nu-i venea la socoteală a da crezare acelei aserţiuni, încât el ne-ar fi lăsat şi pe noi în dubiu, de n-am avea dinaintea ochilor realitatea cea vie, însoţită şi de mărturia altui scriitor tot din timpul lui Herodot. Astăzi, apicultura Română este într-o tristă decadenţă. Decanul agronomiei naţionale, venerabilul amic Ion Ionescu, are tot dreptul în a zice: ‘Nu ştim cum au putut să lase Românii din mâna lor creşterea albinelor şi să ajungă a cumpăra ceară din străinătate; de la ridicarea Turcilor din ţară s-au stricat mierăriile şi de atunci n-au mai ieşit negustorii care să strângă miere şi să stimuleze pe cultivatori a o produce şi a căuta de ţinerea albinelor’. Nu aşa a fost în vremile mai dinainte. Secolul trecut, ceara era principalul articol de exportaţiune al Ţării Româneşti; calitatea îi era foarte frumoasă şi cantitatea imensă. Tot atunci, Raguzanul care a fost primul consul al Imperiului Austriei în Ţara Românească, zicea despre ceara noastră că ‘este fără îndoială cea mai frumoasă şi cea mai căutată în toată Europa, încât albinele trebuie considerate ca unele din cele mai preţioase şi mai bogate produse ale ţării’. Mulţumită lui Grigore Tocilescu, din statistica apicolă rezultă că districtele Române cele mai avute în stupi sunt până astăzi Vlaşca şi Dol-Giul / Doljul, ambele la Dunăre, adică tocmai acolo unde în zilele lui Herodot ‘nu încăpeai de albine’. Naturalistul Elian scria în secolul III (având în mână un autor Grec anonim mult mai vechi): ‘Scriitorul meu merită cea mai deplină încredere, căci el cunoştea lucrurile din propria experienţă, nu după nesigure poveşti ca Herodot; la Sciţi - Nordul Deltei - frigul e nesupărăcios pentru albine, întrucât ei întrebuinţează nu miere străină, ci locală, ba o şi exportă, vânzând faguri Misilor’. (Misia se numea generic tot litoralul Dunărean al Traciei încă din timpul lui Homer / cu alte cuvinte, era vorba despre porţiunea de la Pont până la Olt). Considerând firea albinelor - cărora natura le-a menit locurile silvestre şi munţii înfloriţi totodată - cuibul de predilecţiune al acestor muncitoare insecte în Ţara Românească trebuia să fi fost cu preferinţă creştetul Carpatin al Olteniei, mai apărat de viscolul Nordului şi mai expus spre Sud; până azi, Mehedinţenii - fruntaşii vechiului Banat al Severinului - poartă drept emblemă în marca lor districtuală albina. Pe când Sciţii exportau faguri peste Dunăre la Geţi, Agatârşii prin mijlocirea Siginnilor aveau deschisă o piaţă mult mai vastă şi mai sigură, aprovizionând cu miere şi ceară toată Europa Centrală, deşi Tribalilor le spuneau din mercantilism că acolo nu locuia nimeni; Aristotel - numai cu un secol mai nou - a completat relatarea lui Herodot, zicând că Agatârşii aveau ‘legi în versuri’. (Erudiţiunea Modernă, după cum pe Sciţi a încercat a-i face Finezi, tot astfel pe Agatârşi i-a identificat uneori cu Mongolii iar pe bieţii Siginni nu s-a temut a-i preface în strămoşi ai Ţiganilor). În naraţiunea Herodotiană despre imposibilitatea de a locui în susul ţărmului Nordic al Dunării de răul albinelor, pe lângă elementul curat apicol limpezit anterior, cată să se mai deosebească pe o linie secundară un alt ingredient: Temeşiana este bântuită periodic de un fel de tăuni, care vara şi toamna se răspândesc de la Gherdap căzând pe animale, distrugând adesea turme întregi şi torturând chiar pe oameni; Românii din Temeşiana povestesc cu spaimă că acele viespi s-au născut dintr-un cap de balaur pe care-l tăiase Sfântul Georgiu şi l-a aruncat într-o peşteră (numai prin venin de reptilă ei îşi pot explica o înţepătură atât de otrăvitoare). Herodot în relatarea despre regiunea Danubiană va fi înţelegând prin albine pe acei teribili tăuni; trebuie să se zică mai corect că mulţimea albinelor Olteniei şi mulţimea viespilor Temeşianei au fost confundate într-o îngrozitoare mulţime de către învecinaţii Tribali, conduşi la aceea prin asemănarea de aspect între albină şi viespe, întocmai după cum ţăranul Temeşian din zilele noastre confundă tăunul cu balaurul din cauza asemănării în puterea veninului: în ambele identificări se manifestă o procedură analoagă a imaginaţiunii poporane. Determinând hotarele Sciţiei, Herodot 4:100 zice: ‘Începând de la Istru, sunt întâi Agatârşii’; aşadar, un capăt al Agatârşilor era pus pe Dunăre. În traducere pe o hartă, apare următoarea figură:”
“Ephoros / Efor - din Anatoliana Cume - istoric şi geograf Grec posterior lui Herodot abia cu un secol, zicea: ‘Dacă treci Istrul, primii locuitori sunt Carpizii - cei din Carpaţi - apoi Plugarii’. Carpaţii lovindu-se cu Dunărea în Oltenia, este învederat că prin ‘Carpizi’ Efor înţelegea pe Agatârşii lui Herodot; epitetul de ‘Carpizi’ dat Agatârşilor de către Efor este foarte remarcabil, nu numai ca cea dintâi menţiune nominală a Carpaţilor, dar încă şi ca cea mai veche formă a numelui topic: ‘Munteni’. Nedepinzând de chestiunea originii naţionale, acest epitet a trecut ca moştenire de la Agatârşi către succesorii lor teritoriali Daci, a căror ramură tot din Ţara Românească se zicea Carpi. (Carpat însemna munte nu numai la Agatârşi şi Daci, ci încă se pare că a avut acelaşi înţeles în diverse limbi primordiale - despărţite una de alta prin origine şi spaţiu - căci vedem la 2 capete opuse ale Europei muntoasa Insulă Greacă cunoscută deja lui Homer sub numele de Karpatos şi Munţii Carpetani în Spania; în vechea limbă Retică, exista aceeaşi temă ‘kar’ în înţelesul de ‘deal’; tot aici se referă Sanscritul ‘kâra’ cu semnificaţiunea de munte acoperit de nea, Armeneşte ‘char’ pentru ‘piatră’ şi ‘charag’ pentru ‘stâncă’, etc). Ambele popoare de secole învecinate - Siginnii şi Agatârşii - au fost constrânse de Daci a înainta spre Nordul Europei, nicidecum nu s-au întors în Asia”. Similar cu piticii locali întâlniţi de străvechii Saami / Finezi care alături de Agatârşi au colonizat Scoţia, Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” a scris că “Plugarii” - adică Gheorgoii legaţi de colonia Cariană Olbia, după cum i-a notat istoricul Herodot Karka 4:18 “Σκύθαι γεωργοί” - când au ocupat Dobrogea (ce de atunci s-a numit Sciţia Mică) au întâlnit populaţia pitică autohtonă: “În latura unde fluviul Istru se varsă în Marea Neagră, Tracia posedă cele mai frumoase urbi: Istropolea Milesianilor - adică Histria - Tomis, Callatis (oarecând mai fiind şi altele, înghiţite de pământ); toată această regiune au ocupat-o Sciţii chemaţi Plugari (în oraşul lor Gerania se zice a fi existat ginta Pigmeilor - pe care Barbarii Traci o numeau Cattuzos - şi cred că o goniseră de acolo cocorii / stârcii)”. Cattuzos - care însemna “omuleţ” - era din acelaşi trunchi lingvistic cu Armeanul “kotak”, Grecul “pithakos”, etc. / în Română = “pitic”: agricultorii Gheorgoi ajunşi din N Deltei Dunării în Dobrogea erau şi fizic Uriaşi faţă de indigenii pitici (în general, dacă tipologiile biologice ale părinţilor sunt foarte diferite, atunci pruncii au staturi mari); în Dobrogea, în acelaşi mileniu I î.C., trăiau şi Geţi / veniţi dinspre S - din Anatolia, via Tracia - regiunea fiind de întâlnire în primul rând ale populaţiilor N şi S Pontice (de altfel, în limbajul de specialitate s-a instaurat “nanismul” pentru anomalia creșterii insuficiente, în Greaca nouă “nanos” fiind “pitic”, în simetrie - ca un împrumut nomenclatural - cu ceea ce cândva era “nun” pentru prunc Uriaș). Lingvistul Oset / Georgian Vaso Abaev a studiat în 1981 termenul de Gheorgoi atribuit acelor “plugari” Pontici, afirmând că era echivalentul cuvântului Scit “Gauwarga” pentru “văcari” (istoricul Herodot Karca - ştiut Rus ca Gherodot “геродот” - utilizând de fapt Grecul Gheorgos, folosit în general la agricultori, pentru acei păstori nomazi). Georgiano-Anatolianul Strabon a afirmat în cartea a noua din “Geografia că Siginnii / Sigynnii erau Caucazieni. Signii / Sigunii constituiau o populaţie plasată şi de academicianul Român Vasile Pârvan la V de Olt şi în Banat, locuind inclusiv în Bazinul Savei, până în regiunea Veneţiei de azi (o denumire elocventă pe Dunăre ar fi Siggidun / Singidun, Dr. Pachia Tatomirescu din capitala Banatului consemnând: “Pe temelii de ‘murus dacicus’ - cu grosimea de 3 metri - din sâgi s-a ridicat Siggidun în antichitate, devenind prin vremuri Belgrad, oraşul de pe alb-gălbuiul mal de sâgă al Dunării, azi capitala Serbiei”); unii cercetători i-au legat pe Ţigani de Si-Gini / Siguni, ca un “trib pierdut” de Evrei, îmbrăcaţi ca Mezii / Gherganii printre care ar fi fost deportaţi cândva (ceea ce ar plasa Ţiganii / Romii la fondarea republicii Romane - din care s-a născut Imperiul Roman - căci la sfârşitul secolului VI î.C., unii Geţi şi unii SiGini plecaţi de la Istru din cauza atacului Perşilor au determinat la Roma sfârşitul Regatului Tarquin, apoi acolo instalându-se în secolul V î.C. Latina ca limbă oficială / inspirată din vechi graiuri Anatoliano-Balcanice, aşa după cum de pildă a remarcat şi savantul Ceh Bedrich Hrozny, cel care în premieră mondială a descifrat Hitita).
Imperiul Mezilor / Magilor (secolele VII-VI î.C.)
Poetul Roman Ovidiu, exilat la începutul secolului I în colonia Cariană Tomis, a scris în “Ponticele” că în Nordul Mării Negre pe timpul său trăiau Colchi / Gorghi - adică Georgieni - şi Geţi iar aceia au fost îmbrăcaţi cu pantaloni, conform “Tristia” 4:6, ceea ce clar era împrumut vestimentar Hyrkan / Med de către Geţi, căci moda Europeană nu era aşa; deoarece Carpaţii erau numiţi de Romani “Caucaz”, unii cercetători Români au presupus că acei “Colchi” - menţionaţi de marele învăţat Roman, foarte corect în toate relatările - erau de fapt Munteni “Carpizi”, adică locuitori ai Carpaţilor (dar rămânând dubletele toponimice paradoxale din Caucaz şi Carpaţi - existente cu aceleaşi denumiri în ambele lanţuri muntoase - ceea ce indică evidente legături între cele 2 maluri opuse peste Pont, reieşind că una din părţi a colonizat-o în mod necesar pe cealaltă, fie Colchii pe Carpizi, fie Carpizii pe Colchi: mărturiile Antice nu sunt însă decât despre un sens, din Caucaz în Carpaţi). Savantul Român Nicolae Densuşianu a observat numeroasele toponimii similare cu cele Georgiene mai ales în jur de Gherdap şi pe coasta Dalmată (corespunzând tocmai ariei de influenţă SiGină); în “Dacia preistorică” a mai scris: “Pe lângă titlul onorific de tatăl’, ce-l avea Saturn (Cronos / Gargaros) în religiunea timpurilor ante-Elene, ca personificarea divinităţii supreme a Cerului şi Pământului, unul din epitetele sale cele mai poporale la toate triburile Pelasge - din Sudul şi din Nordul Istrului - a fost acela de ‘moş’; acel epitet îl desemna ca om muritor, ca autorul ideal al vieţii lor naţionale, morale şi politice, ca trupina genealogică - ‘principium generis’ - a vechilor dinastii şi familii nobiliare Pelasge (Troianii îşi reduceau originea lor la Zeul-moş / conform lui Vergiliu în ‘Eneida’ 7:220; Varro 3:1 numea pe agricultorii Italiei singurele rămăşiţe din neamul lui Saturn). Regele Latin - primind pe ambasadorii lui Enea - le-a adresat următoarele cuvinte (Vergiliu în ‘Eneida’ 7:205): ‘Nu fugiţi de ospitalitatea noastră, nu ignoraţi pe Latini, gintea lui Saturn, oameni drepţi, nu prin pedepse, nici prin legi, care de bună-voie, prin înclinaţiunea lor, mai păstrează şi astăzi cu sfinţenie instituţiunile strămoşeşti rămase de la Zeul cel bătrân / moş’. Acelaşi titlu de ‘Zeu-moş’ îl avea Cron / Saturn şi la Daci. Istoricul Mnaseas din Patrae - care trăise în secolul III î.C. - spunea că Geţii îl adorau pe Saturn, pe care ei îl numeau Zalmoxis (tot asemenea a scris Diogene Laerţiu 8, că Geţii îl numeau pe Saturn Zalmoxis). Forma de Zalmoxis - ce se prezintă la Herodot, Porfiriu, Eschil, Platon, Suidas, ş.a. - este recunoscută în ştiinţă ca cea mai corectă. După vechile uzuri ale religiunii saturnice, numirea de Zalmoxis nu putea fi altceva decât un simplu epitet hieratic al lui Saturn, un atribut cu acelaşi înţeles de ‘senex’ pe care îl avea Saturn la triburile Pelasge. Din punct de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-mox-is în limba Dacilor nu însemna altceva decât Zeul-moş (finalul ‘-is’ reprezenta - ca şi în alte cazuri analoage - numai un simplu sufix Grecesc). De fapt, limba Geţilor şi a Dacilor avea un caracter proto-Latin; ea forma numai un ram sau un dialect particular rustic al limbii Pelasge. Lucian - unul din cei mai interesanţi scriitori ai vechimii, distins prin spiritul şi erudiţiunea sa - îl numea pe Zalmoxis ‘zeu părintesc’ sau ‘strămoşesc’; la Herodot, Zalmoxis era ‘zeu indigen’. În preistorie, fondatorii statelor erau obiectul unui cult particular respectuos. Regele întemeietor al statului - şi colonizator al ţinuturilor nelocuite - era considerat ca un proto-părinte comun, ca un ‘moş’ sau ‘lar’ / ‘ler’ public, pentru toate generaţiunile următoare (cuvântul ‘lar’ / ‘lares’ exprima la început aceeaşi noţiune cu ‘man’ / ‘manes’: titlu de onoare şi de demnitate al regilor; în colindele Române, ‘lariu păcurariu’ e sinonim cu ‘baciu păcurariu’). ‘Zal’ în limba Dacilor - după sens şi formă - se prezintă ca identic cu termenul de ‘zeu’ sau ‘zeul’ în limba Română iar ‘mox’ este cuvântul nostru ‘moş’ (‘moesius’); numele de Zal-mox-is (atât de misterios în literatura istorică Modernă) aparţine astfel dialectului primitiv Pelasg din Dacia: era numai un simplu titlu de onoare şi de respect al supremei divinităţi, aceeaşi expresiune combinată, ca şi Zeul-moş în limba Română, numai forma - sub care s-a transmis de autorii Greceşti - fiind alterată. Ca zeu al cerului şi al înălţimilor, Zeul-moş al Daciei îşi avea altarele, monumentele şi sacrificiile sale anuale prin munţi; el reprezenta divinitatea cea mare a ţării, sub a cărui tutelă specială se afla pasul Gherdap / Porţilor de Fier: a fost una din instituţiunile religioase ale timpurilor Pelasge, ca sanctuarele şi simulacrele sale să domine la strâmtorile munţilor, care serveau de porţi naturale ale ţinuturilor. Diferite dealuri şi vârfuri de munţi de pe teritoriul ţării noastre mai poartă astăzi numirile semnificative de ‘Moş’, ‘Vârful Moşului’, ‘Piscul Moşului’, etc.: reminiscenţe obscure că odată aceste înălţimi au fost consacrate cultului marelui reprezentant al religiunii şi civilizaţiunii preistorice. ‘După cum ne spun autorii’ - zicea Varro 5:42 - ‘pe locul unde se află Colina Capitol a fost în vechime aşezarea numită Saturnia, din care mai există 3 resturi vechi, un Templu al lui Saturn în strâmtorile munţilor, tot acolo o poartă - numită mai înainte Saturnia - şi în fine o poartă din dosul Templului lui Saturn’.” (Romanii la începutul lor - adică după Războiul Troian, care a tulburat profund Lumea Veche - au preluat de fapt cele ce dominau timpurile).
Migrarea Faliscă (roşie) şi Doriană (albastră)
La Dunărea inferioară, după urmărirea Cergii / Lânii de Aur (de către unii SiGini / Sfinţi Gini dintre Magii Gherganiei, Mediei şi Gargarii Georgiei) de la sfârşitul Epocii Bronzului, adică înaintea Războiului Troian, s-a întâmplat ceva asemănător: ulterior Războiului Troian, datorită demantelării Imperiului Hitit, din aceleaşi “rezervoare” Gherga şi pe aceeaşi direcţie, a fost încă o migrare, a unor Ghergari din Albania Caucaziană împreună cu Gherghi din Capadochia şi Ghargoi din Pont: atunci - în Epoca Fierului - pe urmele înaintaşilor lor care au ajuns s-o ducă foarte bine pentru acele vremuri, în Bazinul Dunării s-au fixat istoric Geto-Dacii (avându-şi apogeul în Antichitate). De la Media se trag toponime ca Mehedinţi, Mehadia, etc. (realitatea Antică a fost - de atunci atestată - că efectiv mulți oameni din Media / Nordul actualului Iran au ajuns în Sudul actualei Românii); în arealul Gherdap / Porţilor de Fier, inclusiv despre celebrul erou Hercule - care avea ca unul din locurile ce-i plăceau Băile Herculane - se ştia că era din Media, după cum au consemnat Romanii în inscripţia de fondare a staţiunii: Mezii din Media erau Magii din Ţara Magilor, respectiv Gherganii din Ghergania, printre aceia fiind şi Sfinţii Gini / Geniile care s-au numărat între strămoşii Guţilor / Geţilor.
Tracii după Războiul Troian
Sacii au format o populaţie Geto-Dacă, cu localizare de pildă în Ardeal la Miercurea Sibiului 45,53 lat. N, 23,46 long. E / județul Sibiu sau Blaj 46,10 lat. N, 23,54 long. E / judeţul Alba ori de către academicianul Român Vasile Pârvan pe malul Dobrogean al Dunării la Sacidava / Saci-dava 44,14 lat. N, 27,59 long. E (lângă actualul sat Dunăreni din comuna Aliman, judeţul Constanţa); de exemplu, Sacii au fost menţionaţi de către Aurelius Victor (care din 361 era guvernatorul Panoniei). Sacii au fost ştiuţi ca mari băutori de Haoma (catalogaţi ca Mleccha de către “MahaBhărata - împreună cu Yavanii / Ionianii şi Barbarii - iar Grec numiţi Amyrgioi), cu leagănul în apropierea Bactriei: local zişi Hauma-Varga / Humarga, ei au fost aliaţi Perşilor începând cu Cyrus “cel Mare”, primul împărat (conform arheologului Shapour Shahbazi 1942-2006, mulţi nobili Iranieni dar şi Cariani au fost Amorges, inclusiv Dinastia Keriga din Lycia). În 1968, cercetătorul Rus Igor Piankov a scris: “Iniţial, Sacii au trăit în Valea Fergana, la poalele Nordice ale Pamirului; erau îndeaproape înrudiţi cu Kaspianii (indigeni în Hindu Kuş - Himalaia, întinşi în Kaşmir, Gilgit şi Coridorul Wakhan). La început, Sacii au fost şi în Munţii Alai / Alay sau pe uriaşa Vale Alai / Alay, inclusiv la izvoarele Fluviilor Oksos / Amu-Darya şi Jaxartes / Syr-Darya (cu denumirea Gulcha), până în Kaşgar / Bazinul Tarîm. Limba Sacilor a fost Pamiriană”. În 2005, cercetătorul Iranian Guive Mirfendereski a afirmat - în “Cercul de Studii Iraniene” al Universităţii din Londra / Marea Britanie - că Sacii “Hauma-Vargă” (băutori de Soma) erau Mari Geţi / MasaGeţi: “Sacii s-au stabilit printre Mezi şi au purtat căciulile înalte ale Magilor. Sacii ştiau - aşa cum a notat istoricul Herodot pentru Sciţi - că primul lor rege a fost Zeul Targhi. Ei trăiau pe litoralul Est Caspic - între Hyrkania şi Chorasmia - fiind ceea ce Herodot a notat ca MasaGeţi (el n-a scris despre Sacii Hauma-Vargă); în schimb, Herodot 7:64 a consemnat că o parte din armata Perşilor era formată din cei de pe câmpiile Amyrgium, adică din Saci. Inscripţiile Perşilor şi Istoriile’ lui Herodot au arătat că Sacii şi MasaGeţii erau aceiaşi, locuind zona dintre Marea Caspică şi Lacul Aral, ce era udată în Sud de Râul Gorgan iar în Nord de Fluviile Oxus şi Jaxartes (Amu Darya şi Syr Darya), toate cândva curgând în Marea Caspică, ceea ce făcea din acea câmpie Nordică o uriaşă reţea acvatică, relativ aproape de inima Iranului. Herodot 1:201 a pus egalitatea rasială între Saci / Saka şi Marii Geţi / MasaGeţi, care locuiau în aceleaşi părţi şi aveau chiar laptele plasat cultural central: Herodot 1:216 a scris că ‘principala băutură a MasaGeţilor e laptele’ iar la Saci, laptele a fost important în pregătirea capitalei băuturi Homa, care - conform Avestei / Yasna’ 10:13 - era amestecată cu lapte; pentru Herodot, transcrierea Homa-Saka a fost (prin renunţarea la prefix) Masaka’, adică MasaGet. Despre Sacii din şesul răsăritean Caspic au rămas hieroglife pe o stelă în Suez şi pe o statuie în Susa (foarte asemănătoare):
Limba Sacă era mai apropiată de cea religioasă din Avesta decât de limba Persană; capitala Hyrkaniei la începutul Imperiului Persan a fost Zadra-Karta, pe scurt Sa-Karta, unde Sa’ era păşune’ iar Karta’ însemna izvorul din care au apărut cei notaţi Sa-Ka, adică Sacii”. Ţăranii Greci numeau “Kikeon” băutura psihoactivă rezultată dintr-un amestec de vin cu mac şi ciuperca parazită a secarei (folosită inclusiv de Circe, care îndulcea amestecul respectiv cu miere); secara în graiul Aghul din Daghe-stan e “gargar” iar în Bască orzul e “garagar”: ambele cereale - secara şi orzul - au fost folosite încă din zorii agriculturii. Este de ştiut (după cum a reliefat şi academicianul Armean Suren Eremian 1908-1992) că Munţii Asiei Centrale formau complexul Montan Imeon, menționat de pildă în secolul V de istoricul Moise din Koren, în secolul VII de geograful Anania din Gyumri - cel mai mare oraş din Armenia după capitala Erevan - şi de mulţi alţii; Imeon - găzduind cele mai bogate zăcăminte de lazurit din Vechea Lume - cuprindea în cele 4 zări: la N Munţii Alay, la E Munţii Celeşti, la S Munţii Pamir, la V Munţii Hindu Kuş (în exterior - corespunzător lor - fiind Chorasmia, China, India şi Aria). Principalele populaţii din Imeon au fost Marii Geţii / MasaGeţii şi Bulgarii plecaţi de acolo după Războiul Troian, conform Dr. Petar Dobrev (acolo fiind cândva tărâmul Balharei - literalmente al Valhalei, prin echivalenţele “B”/“V” şi “R”/“L” - conform consemnărilor lui Moise din Koren, Agahtias din Myrina / Eolia, Theofilact Simo-catta / adică “Motanul”, Anania din Gyumri, ş.a.); de altfel, în secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka a scris în “Istorii” 1:215 că MesaGeţii / MasaGeţii “se luptă atât călare, cât şi pe jos - căci sunt meşteri în amândouă felurile de luptă - sunt buni arcaşi, buni aruncători cu suliţa şi poartă de obicei sagaris” / adică toporul cu 2 tăişuri. În secolul VI, generalul bizantin Procopiu din Cezareea în “Istoria războaielor” 3:11 a scris că “MasaGeţii acum sunt numiţi Huni” iar în acelaşi secol învăţatul Sirian Evagrie - ajutorul patriarhului Grigore al Antiochiei - în “Istoria bisericii” 3:2 a consemnat că “în Tracia când au năvălit Hunii, mai demult ştiuţi ca Marii Geţi, ei au trecut Istrul / Dunărea fără piedici”; în secolul VII, savantul Anania 610-685 din provincia Armeană Şirak - cu capitala Gyumri 40,47 lat. N, 43,50 long. E - a afirmat în “Geografia universală” că în jurul Carpaţilor şi la Dunăre trăia pe atunci poporul Balac = Valach (continuatorul direct al poporului Get / Trac Nordic).
Poarta Sacidavei (schiţă din 1977, de arheologul Constantin Scorpan)
Pe malul Dobrogean al Dunării, lângă Saci-dava a fost Suci-dava; Sucii au fost Geţi cunoscuţi în Balcani ca gardienii Trecătorii “Porta Trajani” / Sulu Derbend din Munţii Haemus, “defileu ce separa Tracia de Dacia”, după cum a notat Ammianus Marcellinus în “Istoria Romană” (Sucii regăsindu-se şi în locuri depărtate ca în Capadochia / Anatolia ori în Bazinul Oder / Europa Centrală), pe Dunăre ei fiind în 2 cetăți Sucidava / “Suci-dava”: una în amonte - în vatra oraşului Corabia / judeţul Olt - şi una în avale, la Kala Gherghi / Kale Gherghe 44,09 lat. N, 27,32 long. E, de strajă celui mai mare vad de trecere a Fluviului în timpurile vechi (acum satul Izvoarele, în comuna Lipniţa / judeţul Constanţa). Cercetătorul Român Petre Diaconu a scris în “Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos” / 1995: “La 18 km aval de comuna Ostrov, în locul numit Kale Gherghe, situat pe malul drept al Dunării, se află ruinele unei cetăţi impresionante prin monumentalitatea zidurilor. Aici nu s-au întreprins încă investigaţii sistematice, din punct de vedere arheologic. Cu toate acestea, vremea şi oamenii au scos din malurile prăbuşite o sumă de documente arheologice, unice prin conţinutul şi semnificaţia lor. La Kale Gherghe se întâlnesc la tot pasul urme ale dacilor din secolul VI î.C. La est de Kale Gherghe începea graniţa’ dintre Moesia şi Scythia Minor. Cetatea de la Kale Gherghe se numea în timpul roman Sucidava. Prin urmare, ea purta acelaşi nume pe care-l avea şi cetatea romană din Oltenia construită în vestul oraşului Corabia. În zilele noastre, cetatea de la Kale Gherghe este acoperită de o pădure de stejari, sângeri, corni, aluni şi alţi arbori caracteristici florei dobrogene”. De-a lungul întregii Antichităţi, Geţii Suci din Suci-dava Dobrogeană - de pe malul Fluviului Dunărea / adică din Kale Gherghe - şi coloniştii Cariani (de pe malul Dobrogean al Mării Negre), conduşi de dinaştii Gherga, au întreţinut relaţii strânse, de exemplu ceramica găsită arheologic confirmând solid aceasta, până în secolul IV, inclusiv; în 1984, în punctul Curgani din Suci-dava Dobrogei a fost găsit un tezaur din 17 piese orientale de argint, datate de cercetătorii Români Traian Cliante şi Adrian Rădulescu ca de secol IV. De altfel apoi - după jumătate de mileniu, în secolul IX - patriarhul Fotie 820-897 al Constantinopolului (prieten bun cu Gheorghe, arhivarul catedralei Sf. Sofia” / pe atunci cea mai mare biserică din lume) a scris că Ţara lui Zalmoxe era a MasaGeţilor: a Marilor Geţi EurAsiatici.
Suci-dave
În “Pontica” din 1985, cercetătorul Român Petre Alexandrescu a scris: “Histria îşi datora existenţa în special fluviului, care mărginea o parte din chora’ oraşului. Divinitatea Istrului apare şi pe unele monede, cu un delfin (mamifer marin şi nu fluvial), care amintea că pe teritoriul Histriei fluviul Istru se vărsa în mare. Peştele din Deltă şi din lagunele vecine a reprezentat una din resursele principale de-a lungul întregii istorii a cetăţii. În scrisorile guvernatorilor romani din secolul I se specifica chiar că ‘aproape singurul venit al oraşului e cel de pe urma peştelui sărat’ (Laberius Maximus, în Horothesia’). Sturionii constituiau atunci varietatea cea mai apreciată care putea fi prinsă la vărsarea marilor fluvii ale Pontului Euxin (conform lui Herodot 4:53). Peştele pontic, mult apreciat de greci, era una din mărfurile cel mai bine vândute, odată ce era supus unor operaţii de conservare prin sare. Geologul Marcian Bleahu a presupus că prepararea se făcea în preajma lacului sărat Nuntaşi, aflat la 4 km vest de Histria. Dunărea a servit ca poartă de intrare către interiorul continental, locuit de triburile trace ale geţilor. Histrienii au urcat cursul Dunării şi a afluenţilor în căutarea unor parteneri de schimb. Ei se aflau în primul rând în interiorul Dobrogei dar şi de o parte şi alta a malurilor Dunării inferioare, la vadurile de trecere către ţinuturile din nordul fluviului. Amplasarea partenerilor mai îndepărtaţi se conturează acum mai bine graţie descoperirilor recente: ei se situau în ţinutul subcarpatic al Olteniei şi pe platoul moldovenesc (dovezile fiind harta introducerii tehnicii greceşti a olăritului la roată din secolul VI î.C. - marcând o concentrare pe căile de pătrundere de-a lungul cursului Dunării - penetraţia importurilor ceramice din secolele VI-V î.C., răspândirea monedelor histriene din secolele V-IV î.C., etc.); o cale diferită de penetraţie a fost cea maritimă, de-a lungul litoralului marin, până la gura Niprului, unde zona de influenţă a Histriei se întretăia cu aceea a Olbiei. Partenerii principali au rămas totdeauna geţii, în special cei din imediata apropiere a ‘moşiei’ oraşului. Instalarea însăşi a coloniştilor în acel loc a trebuit să ţină seama de factorul principal politic al ţinutului. Prima instalare a histrienilor în punctul care a devenit cetatea, cât şi aşezările rurale din teritoriul luat în stăpânire, erau nefortificate; aceste elemente, la care se asociază descoperiri dintr-o perioadă de timp imediat ulterioară actului fundării, ne-au făcut să presupunem instalarea histrienilor în locuri neocupate anterior de geţi şi luarea contractuală în stăpânire a pământului. Coloniştii care au întemeiat Histria, ca şi alţii din acelaşi curent milezian, au adus cu ei o anumită tactică în raport cu populaţiile în mijlocul cărora s-au aşezat, dictată de propria lor experienţă politică desfăşurată în metropolă şi în celalalte oraşe greceşti de pe coasta anatoliană. Contactul grecilor asiatici cu populaţiile şi formaţiile politice vecine, receptarea obiceiurilor, cultelor şi manierei lor de viaţă, reflectate în tradiţia mitică şi în supleţea raporturilor politice şi diplomatice, au dat o anumită ‘amprentă’ grupurilor de colonişti milezieni în relaţiile lor cu indigenii şi disponibilitatea către înţelegeri paşnice, mai degrabă decât spre luarea cu forţa în stăpânire a ţinuturilor colonizate”.