10. Gherga la Gherdap

“Dicţionarul armânesc-românesc” din 1963 de Dr. Tache Papahagi menţionează termenul “ghirdapi” = “cataractă de râu”. Pe Dunăre, Gherdap - cel mai lung defileu din Europa - se termină la Porţile de Fier, cele 2 regiuni vecine (separate de Fluviu), de pe partea dreaptă şi de pe partea stângă a marelui Fluviu, având câte un bazin semnificativ al principalelor lor râuri, populate încă din Epoca Pietrei de “tătânii” Titani / adică de “taţii” Neandertali: Timoc / “Ti-moc” în S şi Timiş / “Ti-miş” în N (râuri - cele mai importante din regiunile lor - ce în afirmaţia categorică din 2006 a Dr. Sorin Paliga trebuie conectate, denumirile lor fiind folosite de Traci, ambele reflectând aceeaşi rădăcină Indo-Europeană); ambele râuri (“Ti-moc” şi “Ti-miş”), din ambele regiuni, curg în Dunăre, prin sufixele din onomasticele lor reflectând “moşii” - adică vechii “tătâni” / Titani, fiii Gheii - care le-au populat cândva văile, mari iubitori ai valurilor, apele respective având în paleolitic debite mult mai mari faţă de cele din timpurile ulterioare (în Dunăre, Ti-miş curge înainte de Gherdap iar Ti-moc curge după Gherdap, în Valea Dunării dintre gurile lor aflându-se primele aşezări permanente din Europa). În graiul Bănăţean - vorbit nu doar în Banat, ci şi peste Dunăre, în regiunea învecinată Timoc - acelaşi prefix are aceeaşi pronunţie, anume “Ci-moc”, respectiv “Ci-miş”. Gherdap e în centrul sistemului circulator din zona sa, format de marile ape curgătoare afluente Dunării: Tisa, Morava, Sava, Drava, etc.; așa ceva a atras oamenii neolitici, care au dezvoltat acolo nu numai Vechea Civilizație Europeană - ce continua Civilizația Atlantă - ci și prelungirea directă, prin Civilizația Dunăreană.
Schiţă de Sergiu Haimovici, 2008
În jurul Mării Negre, în vremea diluviului din Epoca Pietrei stăpânii defileelor şi strâmtorilor erau Gherghi: situaţia a rămas cunoscută şi prin toponimia Ghergară, răspândită din Caucaz până în Carpaţi, de exemplu, în N Lacului Pontic iniţial fiind Defileul Kerch spre Câmpia Karga (ce a devenit Strâmtoarea Kerch cu Marea Azov), exista Strâmtoarea Garganele denumită apoi HellesPont, Trecătoarea Gherghel a devenit Strâmtoarea Bosfor, etc.; Defileul Dunării - prin care Fluviul a străpuns Carpaţii - din mare vechime a ajuns să fie ştiut ca Gherdap. În 2004, profesorul Dusan Boric de la Universitatea Cambridge a profitat de golirea lacului de la Porţile de Fier şi a descoperit mormântul unei femei - dintr-o eroare săgetată mortal la vânătoare - aparţinând Culturii Vlasac, cu vechimea de 9 milenii şi jumătate (respectiv cu circa 7 secole înaintea Potopului), având scoici marine, prima sa concluzie despre cei de la Gherdap fiind că erau în contact cu cei de pe litoralul mării. Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe în lucrarea “Valah” din 2012 a scris că “analize riguroase despre vechimea întregului complex de locuire de la Porțile de Fier, a polenului de cereale, a boabelor de grâu găsite în zonă - făcute la cele mai precise laboratoare din Europa, de exemplu la Bonn / Germania și la Groningen / Olanda - au dovedit că s-a situat la 6620 î.C.; în laboratorul din Oxford / Anglia, pe baza colagenului din oase, din scheletele găsite în cercetările din jurul Schelei Cladovei, s-a stabilit o vechime de 6620 î.C.: o concordanță perfectă între datele obținute pentru cei care - cu mare probabilitate - au produs boabele de cereale descoperite în spațiul cercetat și data producerii acelora”. (În 2015, muzeograful Marin Neagoe de la “Muzeul Porţile de Fier” din Drobeta Turnu Severin a afirmat despre zecile de morminte descoperite în cele mai vechi aşezări umane din Europa - anume cele din Gherdap, ca de exemplu Schela Cladovei - că locuitorii erau “adevăraţi Uriaşi: aveau peste 1,90 metri înălţime”). În scrisoarea către Vitorius Marcellus din volumul “Silvae” 4:4 a poetului Roman Papinus Statius, Poarta Caspică (dintre Asia şi Europa, cunoscută acolo ca Pasajul Herga, aflată în Derbent / Daghe-stan, fosta capitală a Albaniei Caucaziene - Ţara Ghergarilor-  denumită Arran de Iranieni) a fost asociată cu Gherdap / Porţile de Fier de la Istru, adică de la Dunăre: “At tu si longi cursum dabit Atropos aevi / Forsitan Ausonias ibis frenare cohortes / Aut Rheni populos, aut nigrae litora Thules / Aut Istrum servare latus, metuendaque portae limina Caspicae”; de altfel, în partea Europeană a Rusiei se pot remarca 2 Râuri Istra (unul afluent al Râului Moscova şi unul în regiunea Kaluga). În Caucaz, la Oseţi “don-istyr” = “apă mare” (Românescul “dunăre” e folosit şi ca substantiv comun, cu sensul de “apă mare” / “apă multă” ori în expresia “a creşte dunăre” = “a creşte peste măsură”, etc). Similar cu legătura Zeului Atlas cu Anatolia / “An-Atolia”, a fost şi legătura lui cu Alutus / vechi nume al Râului Olt, stăpânirea sa fiind aşadar marcată din Anatolia până în Oltenia (ceea ce s-a confirmat şi cu primordiala migrare masivă din mileniul VII î.C., petrecută exact pe direcţia Anatolia-Oltenia). Un mit de la Gherdap (publicat de Sandu Cristea 1916-2012 din Timoc - adică regiunea de pe malul drept Gherdap, vecina Sudică a regiunii Banat de pe malul stâng Gherdap - cercetător stabilit în Timişoara) prezintă călătoriile în spaţiu şi timp ale ginerelui Mumei Pământului: “Colindând în lung şi lat pământul, văzu multe lucruri vrute şi nevrute. Ba se sui şi în cer, că doar nu-i era greu dacă avea fesul roşu la îndemână. N-avu de lucru şi astupă toate găurelele de pe bolta cerului, pe unde curgea apa când ploua. Odată, când zbura spre zările albastre, ridică nuiaua şi apa se prefăcu în pietricele de gheaţă, că fu gata-gata să omoare multe vieţi pe pământ. Se plimbă el prin lună şi prin stele, se luptă cu oameni care aveau capul cât baniţa, mâinile cât răşchitoarele şi picioarele cât prăjinile. Când unul din aceia a vrut să surpe pe el un munte, copilul a ridicat nuiaua şi omul se prefăcu într-un stei de piatră, căzându-i jos din mână un glob de aur, pe care-l băgase în săcui. Trecuseră milenii de când el zbura ca gândul în adâncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre palatul frăţiorilor. Mergând puţin cam îngândurat că i-a venit vremea de-nsurat şi n-are nici un rost pe lume, băgă de seamă că pământul era copt şi pârjolit de arşiţa soarelui, că nu mai avea nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraţilor mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici când au murit şi nici unde sunt îngropaţi. Soarele îşi arunca razele dogoritoare din belşug, că era gata-gata să-l topească dacă nu-i trecea prin minte să-şi pună fesul pe cap şi să fugă la coadele mărilor, la marginea pământului, unde ar mai putea găsi o înghiţitură de apă să se răcorească. Când ajunse acolo, găsi mările secate şi în mijloc de mare mai rămase o fiinţă mare cu cap de femeie şi corp de peşte mare, cu solzii de aur, care spunea că era Muma-Pământului. Copilul bău din apa mării de-şi potoli setea iar Muma-Pământului îi spuse că dacă nu plouă într-o zi, are să sece şi apa mării adunată într-o afundătură şi cu asta viaţa pe pământ se sfârşeşte iar pe pământ nu vor fi decât vânturi sălbatice şi nisipuri veşnice. ‘Lasă să piară tot, să pieri şi tu Muma-Pământului, dacă n-am avut noroc să-mi găsesc frăţiorii’ zise copilul cel năzdrăvan. ‘Dar de unde ai venit tu copile, de nu ţi-ai găsit fraţii’? ‘M-am abătut prin stele şi am zăbovit prea mult căutându-mi pe acolo o mireasă pe plac’. ‘Dacă dai apă să răsară ierburile şi să fie din nou viaţă în ape şi pe pământ, îţi dau mireasă pe Fiica-Pământului, cea mai frumoasă, că e Zâna-Zânelor’. Băiatul îşi aminti greşeala ce o făcuse dând în băierile cerului cu nuiaua, prefăcând picăturile de apă în gheaţă. Puse fesul pe cap şi se sui în creştetul cerului. Se uită bine şi văzu toate găurelele pe unde trebuia să plouă înfundate cu gheaţă. Dădu o dată puternic cu nuiaua, gheaţa căzu şi ploaia începu să pice pe pământ. Dacă nu i-ar fi dat în gând să-şi puie fesul, ploaia l-ar fi strivit azvârlindu-l pe pământ. Ploua de parcă s-ar fi vărsat mările din cer. Din izbitura apei i-a căzut însă din săcui globul de aur. Într-un târziu, zburând el în jos spre pământul întunecat de apă, a văzut o flacără puternică, care lumina tot pământul. Când ajunse jos, găsi pământul înverzit, plin de ierburi şi de vietăţi. Găsi oraşe şi sate cu lume veselă care-şi vedea de munca câmpului sau de păşunatul vitelor. Gândi el: ‘Globul meu de aur o fi făcut viaţa pe pământ! Poate l-o fi furat omul acela înalt cât casa din soare, că aşa minune n-am mai văzut’. Merse la palatele fraţilor săi şi-i găsi cu împărătesele şi pruncii petrecând şi veselindu-se, căci după un somn greu şi lung s-au sculat şi iarăşi sunt fericiţi, cu tot poporul. Cei 2 fraţi împăraţi se întristară văzându-l aşa singur şi gol şi desculţ, numai cu o nuia, un săcui şi un fes. Încercară să-l însoare cu o fată bogată şi să-l îmbrace în haine de purpură, însă zadarnic când n-ai pe cine. El se simţea mai bine în zdrenţele lui. Îşi luă în curând rămas bun şi plecă la Muma-Pământului, la marginea mărilor, călătorind pe aripile vântului cu fesul roşu pe cap. Muma-Pământului când îl văzu mare-i fu bucuria. Strigă o dată şi toate vietăţile mărilor se adunară ca să meargă s-o caute pe Zâna-Zânelor, fiica ei, ce plecase să se scalde în mările cele albastre de la miazăzi. Plecară în căutare peştii zburători pe deasupra iar în apă toate lighioanele mării scormoniră. Iată că fiica Mumei-Pământului fu înştiinţată şi - punându-şi aripi de zefir - zbură la palatul de cleştar unde era chemată. Mumă-sa îi spuse că ar avea dorinţa să-i fie voinicul acela ginere şi ei să stăpânească amândoi cerul şi pământul”.
Gherdap: Marea Mamă
La Gherdap / Porţile de Fier, Marea Mamă = Marea Muică era reprezentată “hibrid” cu faţă de peşte şi aripi de pasăre (aşa după cum se poate vedea în imaginea precedentă, a uneia din multele statuete din mileniul VII î.C. de acolo). Zânele - adică “dânele” / suprapunerea “Z” peste “D” fiind demonstrată de filologi, uneori folosindu-se şi “dzâne” - “divine” derivând tot din ele, iniţial erau Zeiţele Râurilor: erau figuri feminine supranaturale (uneori frumoase şi benefice, alteori neatrăgătoare şi aducătoare de rele); “doinele” la Români (“dainas” la Baltici) provin din colindarea lor - a divinelor dâne / zâne, cele care erau în văile / luncile râurilor numite “dănu” - constituind, conform şi cercetătoarei Miriam Dexter de la Universitatea Californiei din Los Angeles / SUA “adevărate tezaure de elemente mitice şi folclorice pre-indoeuropene: de exemplu, ‘dolful’ care fura mere poartă semne ale substratului pre-indoeuropean, ca dovezi ale extraordinarei vechimi a unor elemente. Dr. Adrian Poruciuc este de părere că templul-pântec, delfinul (ca fiinţă uteriformă) şi ‘dolful’ mâncător de mere din colindele româneşti ne conduc înapoi spre paleoliticul din Europa sud-estică; dânsul a studiat şi cântece care conţin referiri la un mare Potop, pe care îl consider, pe baza unor argumente credibile, a avea de-a face cu revărsarea Mării Negre, fenomen petrecut în neoliticul timpuriu. Deseori, în cântecele referitoare la mare, apare un cerb sau taur mitic, între coarnele căruia şade o eroină (sau o divinitate a vegetaţiei), ca viitoarea mireasă a unui ‘făt-frumos’. Punând în paralel dovezile arheologice care conţin reprezentări de ‘fecioară’ şi ‘taur’ şi dovezile greceşti privitoare la Zeus şi Europa, dânsul demonstrează că folclorul românesc conţine material mai vechi în spirit (şi mai puţin patriarhal) decât corespondentul său din antichitatea greacă. Marea apare şi în alte tipuri de cântece, cum ar fi unele din ciclul ‘ciobanul şi marea’ sau anumite bocete; în comparaţie - de exemplu cu textele mesopotamiene referitoare la Potop - asemenea cântece româneşti nu conţin elemente teologice, materialul lor dovedindu-se astfel a avea o mai mare vechime, referirea originară fiind probabil la revărsarea prin care s-a format actuala Mare Neagră, pe la 6700 î.C”.
“Dolful” / “dulful” era un spirit al apelor sosit din Marea Neagră, întâlnit de exemplu în descântece începând din Delta Dunării, de familia sa lingvistică fiind legat uterul - “delphys” în vechea Greacă - delfinul, dulăul, duhul, etc.; în 2002, Dr. Adrian Poruciuc a observat că miturile Româneşti despre catastrofa Potopului relatează situaţii mai vechi decât cele păstrate în Mesopotamia sau India, ele asociind şi marea cu munţii, ceea ce în relieful litoralului Românesc nu e cazul, însă putea fi când exista Lacul Pontic - cu nivelul mult mai jos - pe locul actualei Mări Negre: “merită menţionat despre colindele române referitoare la potop că deseori încep cu versul ‘vine marea mare’, ea ‘urlă’ şi ‘hurducă’ (ceea ce ar descrie mai degrabă un cutremur decât o inundaţie), magia lor amintind de un timp când revărsarea n-a fost văzută ca o pedeapsă datorită păcatelor, ci ca parte a ordinii universale”. În lucrarea “Colinde, colinde” din 2010, dânsul a redat unele povestiri, sub forma personificării “dolfului” ca acela care a păgubit merele din zonă şi ca urmare eroul păzitor Ion l-a săgetat, savantul conectând numele eroului cu Gheorghe, motivul mitic al lui Ion Gheorghe fiind bine reprezentat folcloric şi în cântul lui Iorgu Iorgovan. (În studiul din 1988 “Valori ale culturii populare româneşti”, cercetătorul Adrian Fochi a determinat statutul Uriaşului Iorgovan şi a demonstrat că “este firesc să-l integrăm pe Iorgovan al nostru printre figurile celebre, ca Hercule, Indra, Marduk, Horus, Ghilga-meş, Apollo, Sf. Gheorghe ş.a.; întru totul asemănător este Gruia în variantele bănăţene”: e de știut că în Ghiengar / Sumeria, Zeul Marduk - patronul Babilonului, echivalentul lui Nimrod / Orion - considerat moștenitor al Zeului Anu, era pronunțat “Marutuk”, reflectând apropierea sonoră de Zeul Marte, martie, Martin, etc). În 2000, cercetătorul Iosif Herţea din Maramureş a publicat în “Colinde româneşti” o colindă care prezenta dolful ca o creatură cu sălaşul în Marea Neagră: “Prunduleţul Mării Negre / Măru-i merişor di aur / Măru roşu face mere / Face mere-n toate vere / Şi le face, nu le coace / Din pricina Dulfului / Cum dă soarele-n deseară / Sare-un Dulf din mare-afară / Sare-n sus, sare-n pământ / Sare-n vârf la măru’ roşu”. În 1985, Dr. Ilin Stancu a publicat o colindă “dolfică” semnificativă - culeasă în Muntenia - din care reiese că evident dolful aparţinea unei lumi diferită de cea obişnuită: “Dolful s-o-nădit / Merile-o mâncat / Ghiorghi voinicu / Acasă o alergat / Arcu ş-o luat / Arcu şi săgeata / În dolf o-ndreptat / Dolfu s-o supus / - Stă, voinice, nu da / Pe aripi ti-oi lua / Sus ti-oi ridica / Sus la munţi cărunţi / La dragii părinţi / Undi iarba creşte / În trii s-împleteşte”. În cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, Dr. Adrian Poruciuc a comentat: “Anumite fapte şi argumente conduc spre ideea că un strămoş al fabulosului dolf poate să fi fost o entitate mitică asociată, dacă nu cu Marea Neagră aşa cum o cunoaştem în prezent, măcar cu ceea ce geologii şi oceanologii au denumit ‘Lacul Euxin’. Acea uriaşă sursă de apă dulce trebuie să fi fost binecunoscută vânătorilor şi culegătorilor euro-siberieni încă din paleoliticul superior. Dacă în ea trăia o varietate de delfin sau dacă o asemenea varietate a venit abia mai târziu din Mediterana (după catastrofa tectonică din care a rezultat Bosforul în mileniul VII î.C.), nu aş fi în măsură să afirm în deplină cunoştinţă de cauză. De fapt, un dolf mitic primordial putea arăta ca un sturion (deci ca un peşte de apă dulce / sărată), mai degrabă decât ca un delfin. În Europa, sturionii producători de icre negre sunt cunoscuţi ca peşti de un tip primitiv (cu schelet cartilaginos), care trăiesc în apele sărate ale Mării Caspice şi ale Mării Negre, dar îşi depun icrele în apa dulce a unor râuri care se varsă în mările respective. Ar fi greu de stabilit dacă strămoşii de la Gherdap (cei care au transformat bolovani din Dunăre în imagini ale unei divinităţi arhaice) aveau cunoştinţe atât despre anume delfini, cât şi despre sturioni (morun, nisetru, cegă, etc). Pot însă face presupunerea că acei strămoşi (de sorginte pre-neolitică locală) puteau să fi desemnat respectivii bolovani sacri prin termeni care aveau să fie perpetuaţi în forme precum ‘dolf’ sau ‘bolf’.” În ciclul legendar “Păstorul şi marea”, dulăii - o asemănare lingvistică cu ceea ce a rămas ca “dolfi” / “dulfi”, observată şi de către cercetătoarea Ana Chelariu - aveau rolul de a-l avertiza pe păcurar / cioban prin lătrări de creşterea apelor mării, pentru a-şi duce turmele pe înălţimi, ca să le salveze; dintr-un eveniment ca Potopul ar fi derivat semnificaţia în ritul funerar al bradului - ca puntea zânelor, spre “Cealaltă Lume” - ori ameninţarea “dolfică” a flăcăului şi de către leoaice / simbolul Marii Mame, mit regăsit ulterior prin stăpânirea leului de către Ghergarul Hercule, etc. În 2005, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “În general, cele mai multe colinde despre ‘dolf’ - cu variante regionale ‘dulf’ - îl au ca erou pe Gheorghe (ca de exemplu în primele versiuni ale basmului ‘Prâslea cel voinic şi merele de aur’); în unele colinde bulgare, Gheorghe nu omora un zmeu / balaur, ci un peşte. Ca lingvist, afirm că geneza românescului ‘duh’ provine din ‘dulf’ / ‘dolf’; rădăcina ‘dolf’ stă la baza şi altor cuvinte, ca ‘dolofan’, ‘bolovan’, etc.: monumentul de piatră - respectiv megalitul - era numit ‘bolovan’ (adică piatră ‘dolofană’), oriental ‘balvan’ / în Anatolia fiind ‘balbal’, de acolo desprinzându-se rădăcina indoeuropeană ‘bhelgh’ pentru suflare, falic, taur, etc. Din vechi timpuri, imaginile divine erau inscripţionate pe copaci şi pe pietre; în tundra de lângă calota glaciară în retragere, strămoşii din EurAsia - lipsindu-le taigaua plină de copaci - au marcat ceea ce era important pentru ei prin Cultul Bolovanului, prototip al menhirului (plăcile marcând mormintele erau şi în sudicul Canaan - după cum a consemnat Vechiul Testament - numite acolo ‘beth-el’, cu înţelesul de ‘casa divină’). Cultul Bolovanului - din motive religioase - a existat în perioada dintre glaciaţiune şi apariţia taigalei în zona boreală a EurAsiei, la Porţile de Fier ajungând şi sub forma de bolovani în formă de ou, asociaţi Marii Mame. În neolitic, Cultul Bolovanului s-a răspândit de la euro-siberieni prin Kurgani, inclusiv cu aspectul falic. EurAsiatic s-a răspândit din vechime ‘baba’ pentru bolovanul strămoşului, în strânsă legătură onomastică cu anatolianul cuvânt ‘balbal’: totul provenea din paleolitic. În mileniile VII-VI î.C. au fost sculptate în bolovani la Porţile de Fier zeiţe dolofane; Cultul Bolovanului până în mileniul IV î.C. a fost introdus de Kurgani în Europa până la Atlantic. La Porţile de Fier - unde patrona Marea Zeiţă cu aspect de peşte - mormintele celor din Epoca Pietrei aveau o mulţime de dulăi îngropaţi în ele; în vechea greacă, uterului i se zicea ‘delphis’, folosit de exemplu la Delphi, loc sacru în Balcani (dar şi la ‘delfin’, ca ‘delphax’ pentru ‘purceluş’, ca ‘aderphos’ pentru frate, etc., fiind şi atribut pentru Apollo). Minunata sursă a vieţii a fost bine cunoscută de vânătorii şi culegătorii euro-siberieni; indiferent dacă au existat sau nu delfini în marile paleo-ape de la Lacul Pontic, un mare peşte ca sturionul - fără solzi, prezent îndeosebi în mările Caspică şi Neagră, trăitor în ape dulci şi sărate, producătorul icrelor negre / caviarului - putea fi acel mitic ‘dolf’, ce a devenit duh dolofan”. (Conform lingvistului Român Ion Nania 1934-2009, “dolofan se numea puiul cucului: el creşte în cuibul pitulicii şi-i omoară pe bieţii puişori care rămân cât nuca; originea cuvântului dolofan era comună cu vechiul cuvânt grec ‘dolofonia’ pentru ‘asasinat / omorâre pe ascuns’.” Este de observat că proto Indo-Europeanul “gheghaug” a fost indicat de unii lingvişti ca rădăcina pentru “cuc” / “guguştiuca” fiind folosită şi pentru “turturica” iar “dolofan/ă” în vechea Română era “durd/ă”, ceea ce a constituit rădăcina pentru durdulie / durduliu). Până la construcţia din secolul XX a barajului de la Gherdap / Porţile de Fier, pe Dunăre se pescuiau în fiecare sezon mii de sturioni - grei de până la 2 tone pe exemplar - de atunci ruta lor de migraţie în amonte pentru reproducere fiind întreruptă; în secolul XVII, Dr. Edward Brown / călător Englez a notat că Dunărea şi “Ti-sa” / Tisa erau cele mai bogate ape curgătoare din Europa, fiind “două treimi cu apă şi o treime cu peşte” iar geologul Italian Luigi Marsilius 1658-1730 a scris că la Gherdap, pe fosta Gherghena / Kerkena sau Insula Cercina / Cerne - denumită “Saan” (echivalentă cu Sf. An / SiOn) într-un raport din 22 II 1430 al Cavalerilor Teutoni şi de Turci în acelaşi secol XV “Ada Kale” însemnând “fortăreaţă”, din faţa Ruşavei / Orşovei, acum dispărută, inundată de lacul de acumulare al barajului de la Porţile de Fier - zilnic se prindeau 100 de moruni / cei mai mari sturioni, pentru capturi acolo făcându-se instalaţii speciale numite “garda”, punându-se plase în compartimente de lemn realizate în apa de lângă maluri: e de ştiut că plasa în formă de sac legată la colţuri de capetele curbate a 2 nuiele încrucişate şi fixată pe o prăjină lungă se numea “cercală” (azi “crâsnic”, cu acelaşi termen creştinii apoi numind îngrijitorul bisericii - paraclisierul - rolul de “pescarul oamenilor” fiind şi cel ortodox al lui Iisus / Fiul lui Dumnezeu, nu de “păstorul oamenilor”: de altfel, primii apostoli ai lui Iisus au fost pescari Galileeni, cel mai vârstnic dintre ei fiind Sf. Andrei, cu misiunea creștinării în special a Dunărenilor). Este de remarcat că pentru “sturion” dar și pentru “rechin” s-a fixat termenul Grec “karkharos”, cu echivalentul Latin “carroco”; rădăcina proto-Turkă pentru “morun / sturion” era “kor/t”, Tătară fiind “qurtî” (în plus, un termen Ghergan folosit de Ciuvași - urmașii Hunilor pe Fluviul Ră / Volga, având peste un sfert dintre bărbați cu profilul genetic Gherga - a fost “kărkke” pentru “păstrăv”: limba Ciuvașă provine din Bulgara veche, după cum a studiat în 1961 și John Krueger de la Universitatea Indiana, Ciuvașii “de Sus” - de pe cursul superior al Fluviului Volga - ziși Viryal / “Vir-yal”, fiind știuți, împreună cu vecinii Ugro-Fini Mari, drept Cheremis / “Chere-mis”). Pe de altă parte, la Gherdap - Defileul Fluviului Dunărea - Dr. Zivojin Andrejic de la “Centrul Sârb pentru Studierea Mitologiei” a afirmat: “în neolitic, uriaşii moruni - ‘mamuţii’ apelor - erau monştrii adâncurilor iar la Gherdap ritualul de trecere a unui tânăr în rândul adulţilor era ca să-şi arate maturitatea prin prinderea unui asemenea exemplar acvatic; în neoliticul de la Gherdap, majoritatea caselor trapezoidale şi a sculpturilor erau în forma capului de morun, peşte mare renumit prin producţia de icre, numeroasele ouă confecţionate din piatră rămase peste tot în areal reprezentându-le, ca şi ouăle păsărilor asociate Marii Mame”. (În Lumea Veche, pietrele ovoidale erau cele ale Cibelei / Maicii Mari; în Egiptul vechi, pe Valea Nilului - de pildă la Hermopolis - oul primordial nu era altcineva decât Querehet, stăpâna forţelor vitale ale speciei umane). În prezent, principala producătoare din lume de icre negre - caviarul fiind denumit, datorită valorii sale nutriţionale, ca “hrana hranei” pentru bogăţia sa în proteine, vitamine şi minerale - a rămas Marea Caspică / Marea Ghergarilor, alimentată din Nord de către Fluviul Ră / Volga (cel mai mare din Europa) şi care avea pe ţărmul său Sudic Ghergania / ţara populată de Gherga: “Paradisul” caviarului. În 2006, Dr. Walter Brenneman - profesor la “Departamentul de religii comparate” din Universitatea Americană Vermont / fost student al Dr. Mircea Eliade, la Universitatea Chicago - a enunţat: “Potopul recrea materia primă, a apelor primordiale din care a provenit totul, luând rolul Marii Mame - maestra tuturor posibilităţilor - abisul în care ajung toate şi din care apoi totul reiese. Simbolismul central al Potopului este că totul a fost acoperit, însă nu totul a fost distrus. Viaţa a renăscut din adâncuri, din buricul care plutea pe ape: arca. Imersiunea a adus moartea persoanei naturale şi renaşterea fiinţei supranaturale / spirituale, aşa cum în aceeaşi manieră o face botezul; de aceea este ambivalenţa diluviană, ca inundaţie şi re-creaţie. Potopul n-a fost ceva ciclic ca revărsarea obişnuită a Nilului, ci un eveniment mitic neobişnuit, care a introdus celebrarea Anului Nou pe un areal la fel de extins ca şi răspândirea poveştii sale. Conform structurii sale acvatice, Potopul a primit dublul simbolism al morţii şi vieţii, moartea fiind prin înecare şi pedepsire iar viaţa fiind prin re-creere şi purificare. În Sumer n-a fost prezentată nici o cauză a catastrofei, aşa cum mai târziu a apărut în Potopul biblic”. În legătură cu ceremonia botezului: la început, în apele din natură, cetele grupate pe sexe se îmbăiau ritualic înaintea orgiilor; prima îmbăiere rituală din viaţa cuiva era “botezul” (când se lepăda de ce a fost rău, căci începea fericirea în viaţă). Totdeauna orgiile erau însoțite de sfinte băi, un exemplu de străvechi aşezământ religios dedicat - plin de rezervoare pentru apa sfinţită / pe lângă apele curgătoare din jur - fiind în Anatolia Sanctuarul Gherga din Kerka / Krka = Karia / Caria (activ cu construcţii de piatră timp de peste un mileniu - în Epoca Fierului şi Antichitate - anterior facilităţile cultice de acolo fiind din lemn). Este de observat că numele Dunării provine din Iranianul “danu” pentru râu (în vechime, de la Gherdap în jos - până în deltă - Fluviul era ştiut ca Istru), ca Dunăre / Dună-Re fiind “Râul Rheii” iar ca Danubiu / Danu-Biu fiind “Râul Sufletului”: “Ba” însemna suflet; pruncii Zeului Anu erau Anuna / Danuna (prin “Danu” confirmând dimensiunea acvatică a părintelui lor). În 2006, Dr. Siegfried Schoppe - profesor la Universitatea Hamburg / Germania - a schiţat aria de influenţă a Culturii Mării Negre până la mijlocul mileniului VI î.C. (cuprinsă cu linia roşie, în Vest incluzând Gherdap), conectarea cu restul apelor planetei prin spargerea Bosforului ducând la recunoaşterea fostului Lac Pontic / Sarmatic ca “Atlantic”; albastrul deschis arată zona inundată:
Dr. Dan Monah a scris în 2010: “Primele comunităţi neolitice de pe teritoriul României, în ciuda unei oarecare izolări, par să fi fost deosebit de dinamice, pătrunzând adânc printre vânătorii-culegătorii autohtoni, cu care relaţiile au fost complexe; probabil şi aici noii veniţi, care mânau înaintea lor turme de animale domesticite, care însămânţau puţin cunoscutele cereale şi practicau o religie nouă, au fost priviţi cu interes şi primiţi, ca şi în alte locuri - Mesopotamia, Anatolia - cu relativă bunăvoinţă” (maniera de a subjuga oamenii întâi a fost religioasă, apoi prin forţa armelor şi bogăţia economică). În “Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2010 e consemnat: “Cultura de la Porţile de Fier, spre finalul ei, a putut fi contemporană cu primele comunităţi neolitice pătrunse în zonă, ceea ce ar explica eventuala adaptare a unor aspecte de viaţă neolitică. Evoluţia comunităţilor a fost întreruptă, se pare în mod brusc, prin apariţia grupurilor neolitice cu ceramică. Toate staţiunile acelei culturi au sfârşit prin distrugeri violente, unele schelete prezentând urme de moarte violentă, cauzată de săgeţi, ceea ce presupunea existenţa unor lupte cu o populaţie străină. Neolitizarea s-a produs pe teritoriul României printr-un impuls uman şi de civilizaţie venit din lumea Asiei anterioare, ce aducea aici un neolitic pe deplin constituit, în toate componentele sale principale. Atunci a fost atestată, pentru prima oară pe teritoriul României, utilizarea incineraţiei în practica funerară, paralele fiind cunoscute, la acel nivel cronologic, doar în Cultura Sesklo din Tesalia. Judecând după religia neolitică anatoliană - cu care religia neolitică din actuala Românie a prezentat evidente similitudini - principiul feminin primordial a dat naştere principiului secund masculin; judecând după ceea ce se ştie despre religia neolitică din Orientul Apropiat şi ceea ce a fost lăsat să se întrevadă de manifestările religioase ale primilor neolitici din România, sistemul religios ‘importat’ era complet şi complex, perfect structurat şi - în ceea ce priveşte componentele sale esenţiale - n-a evoluat şi nu s-a schimbat mai multe milenii (ceea ce a fost receptat ca fiind o evoluţie a religiei neolitice n-a fost decât o diversificare şi o perfecţionare a caracteristicilor pre-existente)”. Este de reţinut că incinerarea - un obicei remarcat şi la pasărea Phoenix / nume în legătură cu Românul “voinic” dar şi cu “Finiq”, Fenni, ş.a. - aparţinea evident Cultului Focului şi se datora celor din N Indiei, la care patronul absolut al sacrificiilor cultuale prin arderea integrală era Agni, însă în Asia asceţii şi Yoghii / Yoghinii nu erau incineraţi, ci îngropaţi; mai târziu, relicvele sfinţilor - rămăşiţe existente material, nu distruse prin ardere - au devenit sacre. În 1949, lingvistul Walter Henning din Pomerania a scris: “Agni a fost versiunea Sanscrită a numelui care original era ‘Argi’, cu forma prescurtată ‘Arg’ (aşa cum au arătat şi documentele din Niya / Bazinul Tarîm, din Sogdia, din Iran, etc)”. În 1985, academicianul Britanic Walter Bailey a scris despre oraşul Karaşar 42,01 lat. N, 86,33 long. E din Bazinul Tarîm (fostă staţie pe Drumul Mătăsii) că “se numea Ark / Argi, Sanscrit fiind Agni, însemnând ‘Foc’; regiunea era denumită Arka / Arga (termen Iranian). În graiul Prakrit, acolo era ‘holul focului’ (adică vatra permanentă) iar Chinezii îi numeau pe locuitori ca ‘Ărşi’, semnificaţia actualei denumiri a reşedinţei Karaşar fiind pentru autohtonii Uiguri de ‘oraş negru’.” Prakrit era graiul “practic” vorbit iar Sanscrita era “sfânta scriere”; versiunea Română pentru Argi / Agni e Ignat, celebrat înaintea solstiţiului de iarnă, respectiv precedând sărbătoarea lui Moş Crăciun: prin arderea completă se împlinea purificarea (iar concret, când venea iarna se punea pe foc tot ce prisosea din anul scurs).
Dr. Nicolae Panin a scris în 2010 pentru Academia Română, în “Istoria românilor”: “Creşterea catastrofală a nivelului mării a determinat un exod nemaiîntâlnit până la acea dată a unor populaţii care locuiau în zonele în prezent submerse ale platoului continental al Mării Negre, populaţii cu nivel de dezvoltare superior comunităţilor umane din alte regiuni ale Asiei şi Europei. Acele populaţii, care au trăit până atunci (cu circa 9000 de ani înainte de prezent) pe cursul văilor şi în zona litorală a Mării Negre - de fapt a marelui Lac Pontic - au fost nevoite să fugă din faţa mării ce le inunda aşezările. Astfel s-ar explica apariţia aproape simultană a unor culturi în diferite părţi ale continentului european. Cascada de apă mediteraneană de la Bosfor şi creşterea uriaşă a nivelului mării ar fi rămas în memoria populaţiilor din jurul mării şi ar fi constituit nucleul mitului Potopului”. În EurAsia, un fenomen petrecut în vechime a impresionat ca Potop, întâmplat în Marea Neagră, una dintre cele mai întinse mări închise din lume: acum suprafaţa sa este de 423x10kmp, adâncimea maximă a apei este de 2212 metri, volumul total de apă este de 534x103 km/ iar volumul de apă improprie existenţei vieţii, abiotică, contaminată cu hidrogen sulfurat, sub nivelul de 167 metri, este de 432x103 km3.
(În triada strâmtorilor Gherg-Gherghel-Garganele se poate observa distorsionarea denumirilor Ghergane pe măsura vechimii). Este de ştiut că strâmtorile denumite HellesPont şi Bosfor - dintre Mările Mediterană şi Neagră - iniţial se numeau Garganele şi Gherghel; legătura Mării Mediterane cu Marea Neagră se realizează prin sistemul de Strâmtori HellesPont / Dardanele şi Bosfor (în vechime Kerkel / Cherchel): Dardanele a fost denumită după Garganele iar Cherchel era Gherghel (între ele e Marea Marmara / fostă Marea Albă, străjuită de cele 2 strâmtori - căile sale de acces - fiind botezate conform cuplului Gherga: masculinul Gargan-El = Dardanele / Hellespont şi feminina Gherg-El = Bosfor, ”El” de la ambele numiri fiind străvechea particulă pentru sacralitate, la început cu utilizare ca sufix, în timp ajungând, în mai multe limbi, ca prefix); pe de altă parte - în N, între Marea Neagră şi Marea Azov - denumirea Defileului Gherg s-a transferat în ulterioara Strâmtoare Kerch. De altfel, în zonă a fost folosită - inclusiv de marinarii Români - denumirea de gârgâr” pentru unealta de încercuit şi adunat bancurile de ham-sii” / hamsii (peştii numiţi gavros” = gabros” în vechea Greacă - preferaţii lui Ham, bunicul lui Ghergheseu - consumaţi cu lăcomie şi de către zărgani / peşti răpitori al căror areal extrem răsăritean de răspândire e Marea Neagră); geograful Roman Pomponiu Mela - născut lângă Carteia / Tartesos - a observat în Descrierea Pământului” 32:11 că “animalele citate de Ovidiu nu se găsesc la nici un alt autor, poate pentru faptul că trăiesc în Pont, unde poetul şi-a început acea operă în ultimii ani ai vieţii şi anume: cercirul ce trăieşte printre stânci (probabil steluţă de mare, frumos colorată), perca (probabil ghibanul / bibanul ce se întâlneşte doar la gurile Dunării), etc”. Este de ştiut că în vechime la Egipteni, în Latină, etc. pentru cârligul undiţei” se folosea termenul ham”, acelaşi regăsit în prefixul hamsiilor sau Hamiţilor: Egiptul a fost Ţara lui Ham”. Academicianul Român Mihai Băcescu (directorul Muzeului de Istorie Naturală” din Bucureşti) în lucrarea Peştii, aşa cum îi vede ţăranul-pescar român” din 1947 a scris că ţăranii Români au fost pescari neobosiţi, ca şi străbunii lor - Geţii şi Dacii - şi a studiat ce au devenit Getele sau Dacele nume de peşti, constatând că multe dintre denumirile Româneşti ale peştilor din apele dulci sau marine îşi au originile în cele Geto-Dace.
Gura Pontului” - adică Bosforul - este o strâmtoare destul de îngustă (cu o lăţime de 0,76-3,6 km) şi puţin adâncă (32 de metri la prag), îngreunând schimbul de ape în 2 sensuri între Marea Neagră cu salinitate mai scăzută (1,7% la suprafaţă şi 2,2% la adâncime) şi cea sărată a Mării Mediterane (3,8%). Deplasarea de la suprafaţă a apei mai puţin sărate a Mării Negre este estimată la aproximativ 600 km3/an, în timp ce curentul de adâncime al Mării Mediterane, cu apă mai sărată - ce se deplasează în Marea Neagră - poartă circa 22000 m3/zi şi încă pătrunde submarin zeci de km în interior (după debit fiind cea mai mare scurgere din Europa / pe uscat ar fi al şaselea Fluviu al planetei). Pe măsură ce calota glaciară se topea, nivelul tuturor mărilor din lume continua să crească. Populaţiile Epocii Pietrei au fost influenţate de modificările de mediu; un exemplu ar fi migraţiile de populaţii provocate de asemenea schimbări: incursiunile în zona ţărmului, în funcţie de poziţia nivelului mării, au fost urmate de întemeierea unor aşezări de către comunităţi în căutare de locuri propice vieţii, de-a lungul văilor râurilor şi în zona litorală (când nivelul apei era foarte jos au existat aşezări mult în interiorul liniei de coastă din prezent). În aceeaşi perioadă, nivelul Mării Mediterane a continuat să crească - fiind conectată la Oceanul Planetar - ajungând la mijlocul mileniului VIII î.C. la nivelul Bosforului şi deversând apoi în Marea Neagră o infuzie masivă de apă sărată. Fluxul a fost de câteva sute de ori mai mare decât cea mai mare cascadă a Pământului şi a provocat o creştere a nivelului Mării Negre cu până la 20 cm/zi, umplându-i bazinul la nivelul aproximativ al liniei de coastă actuale (bineînţeles că aşezările populaţiilor existente în cuva / genunea Mării Negre au ajuns pe fundul apei; până atunci, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, alimentat de Fluviile ce sunt şi azi dar şi de gheţarii Europeni în curs de topire: era o oază naturală într-un ţinut arid / ploaia biblică aducând celălalt Potop).
Mecanismul cataclismului a fost că pe atunci între Marmara / ProPontis cu apă sărată şi depresiunea în care se afla Lacul Pontic cu apă dulce exista o creastă de uscat iar deoarece apele Mediteranei creşteau continuu, presiunea asupra fragilei limbi de pământ era tot mai puternică; împinsă de masa Mediteranei, Marmara a devenit o forţă concentrată, ca un stilet lichid - iar ceva trebuia să cedeze şi a cedat (în urma şi a unui cutremur local): începând ca un şuvoi de apă dar ajungând rapid un torent, fără egal în timpurile sale (în vechea Greacă, torentul era numit “kharădră”), marea a străpuns bariera şi s-a năpustit asupra uscatului de dincolo de ea. Prin spărtura străjuită azi de Istanbul - acum cel mai mare oraş European / pe fosta parte Tracă, a cărui parte Anatoliană se numeşte Khalkedon / Chalcedon iar a cărui suburbie Insulară în ProPontis / Marea Marmara s-a numit Chalki 40,52 lat. N, 29,05 long. E, acum Insula Heybeli Ada - au trecut până la 42 km3 apă de mare pe zi.
Inundaţia a modificat regimul climatic al întregii regiuni, norii formaţi ulterior prin evaporare aducând şi ploi torenţiale de proporţii nemaiîntâlnite; vuietul se auzea de la mari depărtări (calculele au indicat că de la peste o sută de km) şi era ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni, niciodată: nu putea fi - în concepţia acelor oameni - decât pedeapsa zeilor. Aşezările de pe ţărm, din zonele Georgiei, Turciei, Bulgariei, României, Ucrainei şi Rusiei de azi, au dispărut sub valuri. Uscatul din jurul marelui lac fiind jos şi plat (regăsit pe actuala platformă marină, mai extinsă în N), viitura a erodat tot solul superficial, sedimentele şi rocile friabile. Locuitorii surprinşi de înaintarea apelor au fugit spre zone mai înalte, trebuind să parcurgă împreună cu bunurile lor mai de preţ - inclusiv cu materialele de construcţie esenţiale ale colibelor / iurtelor - cel puţin un kilometru pe zi ca să scape / o direcţie de stabilire fiind şi pe Valea Dunării, printre Pelasgii autohtoni (Pelasgii au constituit populaţia Epocii Pietrei din jurul Mării Negre); aportul refugiaţilor de la Marea Neagră între cei din prima Civilizaţie Europeană - centraţi în Banat, care în premieră mondială au practicat metalurgia aurului / în vechime colierul fiind ştiut ca ghirdar - a fost de catalizare a apariţiei scrierii religioase: o altă premieră mondială. Vechea Civilizaţie Europeană a fost nucleul Pelasgiei / Imperiului Pelasg (denumire preluată de la străvechii Pelasgi, care existau dinaintea Hiperboreilor şi Atlanţilor), cu apogeul ce a durat circa 2 milenii, trasarea Brazdei lui Iorgu - de hotar, numită şi Asa / A-sa, respectiv Axa - marcând împărţirea sa şi începutul sfârşitului / în S atunci fiind lansat calendarul vechiului Egipt. În Banat - centrul Imperiului Pelasg, conform poetului Grec Hesiod în Naşterea zeilor” - au apărut Anatolieni în mileniul VII î.C., datările vechi fiind confirmate în 2001 şi de Dr. Ion Pachia din Timişoara; profesoara Americană Cynthia Stokes, autoarea în 2008 a cărţii Istoria lumii de la Big Bang până în prezent, nota că oamenii nevoiţi să se mute din Bazinul Mării Negre au ajuns în mileniul VI î.C. până în actualele Slovacia şi Irak.
Pelasgia
Echipa exploratorului American Robert Ballard (care a descoperit şi epava Titanicului) a stabilit în 1999 ţărmul străvechi la 167 metri adâncime: erau acolo plaje, promontorii, praguri de nisip şi cochilii de moluşte care aveau aceleaşi caracteristici privind vârsta şi trecerea de la apa dulce la apa sărată ca şi cele identificate de către universitarii Americani William Ryan şi Walter Pitman în 1993 - când a fost verificată ştiinţific pentru prima oară această ipoteză, fiind datată de specialişti, după stratul de tranziţie dintre sedimentele de la dulce la sărat - drept o catastrofă ce a avut proporţii suficient de mari mai ales la începutul mileniului VII î.C., cât să explice viziunile apocaliptice, istorisirea transmiţându-se pe cale orală de la părinţi la copii, ruperea Bosforului fiind consemnată şi în scris de către Antici (un proces similar a fost anterior în Canionul Gibraltarului, când creşterea nivelului Oceanului Atlantic a dus la pătrunderea apelor în cuva Mediteranei); de altfel, arheologii Turci au dezvelit în Istanbulul anului 2008 ruinele din Cornul de Aur ale primei aşezări aflate acolo, ştiută mult ulterior de Traci ca Lygos, datându-i vechimea ca de 8700 ani, adică exact de la crearea Strâmtorii Bosforului. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au arătat în Dicţionar de simboluri”: “După riturile de consacrare, în jurul coloanei din templul central al capitalei atlante erau săvârşite riturile de purificare (legile erau înscrise pe coloană şi în preajma ei erau rostite legămintele, după cum a scris Platon în ‘Critias’ cu privire la moravurile atlanţilor). Coloanele lui Herakles / Hercule ar fi fost înălţate de erou la sfârşitul călătoriei sale în Africa de Nord (în Antichitate Libia) unde, ajungând la Tarter / azi Tanger, a răpus numeroşi monştri. Una dintre coloane se află în Africa (stânca Ceuta), cealaltă în Europa (stânca Gibraltar). La drept vorbind, ele erau destinate nu atât să marcheze nişte hotare geografice şi să despartă cele 2 continente, cât să micşoreze trecerea dintre ele, cu scopul de a separa mai bine Bazinul Mediteran de Oceanul Atlantic, împiedicând astfel monştrii să treacă prin strâmtoarea Gibraltar. Era vorba de o frontieră de protecţie ce nu trebuia depăşită. Au mai fost semnalate coloane - zise tot ale lui Hercule - în Marea Neagră, etc.: coloana simboliza limita protectoare ce nu trebuia trecută, cea dincolo de care omul nu trebuia să se aventureze pentru că acolo zeul nu-şi mai exercita puterile. Coloanele indicau nişte limite şi - în genere - încadrau porţi: ele marcau trecerea de la o lume la alta”.
Arheologul Vasile Boroneanţ - preşedintele secţiei de istorie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România - a explicat ce a fost la Gherdap / ulterior “Porţile de Fier”: “În Clisura Dunării erau condiţiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizaţie. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenţii calzi dinspre Marea Neagră şi Mediterană contribuiau şi ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape. Dunărea oferea condiţii foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariţia de bălţi şi lacuri, existau deci apă dulce, mult peşte, păsări, vegetaţie şi animale din belşug. Alternanţa anotimpurilor a jucat şi ea un rol esenţial în saltul ce s-a produs: oamenii erau obligaţi să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i-a determinat să renunţe la blănuri şi să treacă la ţesut, să dezvolte noi metode şi noi instrumente. Odată ce s-au aşezat într-un loc şi au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească şi la mijloacele de depozitare. Varietatea aceea de situaţii i-a determinat să observe şi să experimenteze permanent. Dar - în acelaşi timp - au ajuns să aibă şi mai mult timp liber, nefiind obligaţi să alerge zilnic după vânat; în acelaşi timp, s-a trecut de la cules la cultivarea plantelor: zona a fost un centru de dinamică istorică, aici se plămădeau zorii civilizaţiei (aici se produceau invenţiile, aici apăreau ideile noi şi se răspândeau spre restul Europei). Schela Cladovei era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul şi nordul continentului erau încă populate de vânători şi culegători. Pe Valea Dunării există multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani: primele bumeranguri din Europa”. Ghergul / Cerbul gigantic EurAsiatic “Megaloceros Giganteus” - înalt de 2 metri, cu coarne de 3 metri - a dispărut în mileniul VI î.C. (din coarnele sale au fost confecţionate primele bumerange / simbolul Gherga):
Specialiştii s-au pronunţat asupra dimensiunilor coarnelor cerbului gigantic că acţionau ca un fel de “antene”, reflectând şi amplificând undele sonore - pentru a sesiza pericolele din jur - mărimea lor indicând la împerechere femelei cu cine avea de a face (în paleolitic, pe lângă cerbi, în spaţiul Român erau şi reni, după cum au relevat arheologii). “Legenda cerbului” - evidenţiată la sfârşitul mileniului II ca faimoasă în S României de folclorista Tony Brill - e semnificativă: “Dumnezeu, după ce a făcut toate vietăţile, a orânduit apoi fiecăreia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă traiul. A rânduit ca peştii să trăiască în ape. Păsările să zboare. Şerpii şi alte jivine, în pământ. Urşii, lupii, cerbii şi căprioarele în codri şi aşa a dat fiecăreia locul de trai şi felul de viaţă. Dintre toate animalele care trăiesc în codru, cerbul - mai mândru şi mai încrezut în el - ca mai mare al codrilor şi munţilor. Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului, dar îi puse o singură condiţie şi anume: ‘E sigur că va putea să dobândească ascultarea celorlalte dobitoace?!’ Cerbul - mândru - făgădui că da, el se simte în stare să se facă ascultat şi iubit de supuşii săi. Dumnezeu - văzând aşa - a dat binecuvântarea cerbului şi-l trimise să-şi împlinească obligaţia. Cerbul - plin de recunoştinţă - mulţumi lui Dumnezeu, şi-I mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu sfială ce-i drept, dar ceru: ‘Doamne, ca să fiu cunoscut de supuşi, dă-mi un semn după care să mă deosebesc de toţi şi să fiu văzut de la depărtare!’ Atotştiutorul propuse cerbului: ‘Să-ţi vopsesc blana în roşu? Să te fac bălţat cu alb şi negru?’ Cerbul nemulţumit: ‘Doamne, cred că mi-ar sta bine cu o coroană mare pe cap, aşa cum se cuvine unei căpetenii peste codrii munţilor’. Dumnezeu spuse: ‘Bine cerbule, fie precum ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne - cum am dat boilor şi altor făpturi ale mele - iată, te binecuvântez să porţi pe cap 2 crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de gorun, care să-ţi stea falnice’. Şi zicând aşa, înfipse în capul cerbului 2 crengi verzi de gorun. Cerbul mulţumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a blagoslovit şi plecă să stăpânească codrii. În clipa când cerbul îşi luă rămas bun de la Făcătorul-Lumii, acela îi aminti să nu-şi uite făgăduinţa. Şi plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i s-a încredinţat. Dumnezeu - care ştia tot ce are să se întâmple - urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o luă la goană spre împărăţia tainică a codrilor. Cum ajunse la marginea codrului, scoase cerbul un strigăt puternic, ca să adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui, noul voivod al brazilor. Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile, începură să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpân. Un lup flămând nu voia însă să bage în seamă cele ce spunea cerbul şi în fugă, se îndreptă către o stână din apropiere, pentru a-şi face rost de ceva de ale gurii. Cerbul - se înţelege - căuta să impună ascultare lupului dar lupul, dispreţuindu-l, îi arătă nişte colţi încât a înfiorat de spaimă pe cel care ceruse lui Dumnezeu să fie mai mare peste codrii. Şi dacă cerbul n-o lua la sănătoasa, nu se ştie ce se putea întâmpla. Atunci cerbul înspăimântat - revoltat şi mâniat de obrăznicia lupului - o luă în goană la Dumnezeu, să I se plângă împotriva lupului. Cum îl văzu, Atotputernicul îi zise: ‘Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Păi nu eşti cel care te încumetai a te crede vrednic să te faci respectat şi ascultat de toate fiarele codrilor?’ Cerbul - ruşinat - nu putu să răspundă nimic. Înţelesese că Dumnezeu i-a împlinit voia, numai ca să-l convingă de neputinţa lui. Îşi dădu seama acum de proverbul care s-a adeverit că ‘planul de-acasă nu se potriveşte cu cel din târg’. Văzuse că a fost necugetat şi prea mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc după cum îşi închipuise. De aceea, plecă capul ruşinat în faţa Atotştiutorului şi tăcu chitic. Dumnezeu voi să-l pedepsească pe cerb - pentru că s-a încumetat să ceară ceea ce nu i se cuvenea, şi nu merita - însă îl lăsă în pace zicându-i: ‘Să rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum nu te credeai! Ramurile verzi şi frumoase ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai pierdut rangul de căpetenie a codrilor’. Şi în adevăr, povestea spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi amarnic de fricos; iar acele ramuri uscate de gorun i-au rămas pe cap până azi, în chip de coarne”. Dr. Ilin Stancu a publicat în “Poezia obiceiurilor de iarnă” din 1985 o colindă în care un cerb uriaş purta peste ape o “văduviţă” (tânără femeie), ceea ce provoacă gândul la peisajul diluvian din spaţiul Român: “- Lin, mai lin / Cerbe stretin / C-am trei fraţi / La curte daţi / Şi la curte / ‘Nvaţă multe / Câteştrei / Sunt vânători / De şoimei / Asmuţitori / Ei pre tine / Te-or vedea / După mine / Or alerga / Cu şoimeii / Te-or goni / C-ogăreii / Te-or sili / Cu suliţi / Te-or îmboldi / C-ai mei fraţi / De te-or vedea / O să-mi facă / Nuntiţa / Cu sărmană / Carnea ta”. (Colinda continua cu o prezentare - în amănunt - a tot ce se va face din trupul cerbului sacrificat: din oase se va “dulgheri” casa fetei, din piele se va face acoperiş, sângele va deveni zugrăveală, din cap se va găti “praznicul”, din copite se vor face pahare (“să bea boieri mari”) iar “căpăţâna” / craniul “or pune-o-n portiţă”). Schela Cladovei este cea mai veche aşezare stabilă din Europa, având o “soră” pe malul celălalt al Dunării, acum inundată de lacul Porţilor de Fier, la Lepenski Vir 44,33 lat. N, 22,01 long. E, în Timoc / aflate în strânsă comunicare, locuitorii de pe cele 2 maluri ale Defileului Dunării / Gherdap fiind conştienţi de unitatea lor de limbă şi cultură (arheologul Român Gheorghe Lazarovici a afirmat că probabil acolo cei vechi se tratau de sănătate și că inscripțiile primitive arătau că reproduceau de fapt ceva mai vechi, anume scrierea Atlantă); e de observat că Svastica - imaginea bumerangului rotitor, realizat din coarne de cerb - a fost un simbol puternic al Epocii Pietrei: semnul stilizat al bumerangului a fost utilizat în Banat de prima scriere din lume şi apoi atât hieroglific în vechiul Egipt, cât şi de alfabetul vechi Grec - dar şi de alte scrieri - pentru a marca Gherga (de exemplu, Dr. George Boeree din SUA în studiul său despre originea alfabetului, cercetătorul American David Sacks în 2003 despre istoria alfabetului, ş.a., au remarcat stilizarea bumerangului şi în semnul Fenician “Gimel”, folosit de vechii Greci ca “Gamma”, etc).
Reconstituire Gherdap
Dr. Ştefan Dorondel de la Universitatea Alba Iulia în “Preistoria unui simbol: coloana cerului” din 1995 a reflectat: “Oamenii din preistorie, înzestraţi cu aceleaşi însuşiri intelectuale ca şi cei din ziua de azi, au încercat să-şi imagineze ‘lumea’ în care trăiau şi forţele ce o conduceau. Explicaţiile pe care şi le-au formulat erau de ordin mitologic, născându-se astfel marile mituri ale omenirii. Mitul cosmogonic ocupă un rol central în religiile arhaice, ca şi în cele ‘primitive’. Imaginea mitică a susţinerii Cerului pe coloane este o imagine universal atestată, funcţionalitatea sacră a coloanei fiind şi la populaţiile cele mai arhaice. Arheologii se simt stânjeniţi, atunci când sunt nevoiţi să analizeze fenomenele religioase preistorice, de lipsa ‘dovezilor’ clare; nu rareori se face o eroare fundamentală de metodologie: se analizează fenomenele religioase cu aceleaşi metode ca şi în cazul fenomenelor de cultură materială. Descoperirile arheologice sunt creaţii materiale, scopul unora fiind însă pur religios. Experienţa sacrului cunoscută de omul neolitic nu poate fi sesizată decât prin intermediul a ceea ce spune el despre acea experienţă, adică prin intermediul acelor creaţii materiale; şi pentru că sacrul - aşa cum a dovedit Mircea Eliade - este ireductibil şi inerent fiinţei umane, nu poate fi analizat printr-o singură hermeneutică, ci printr-o cooperare de metode înglobate în ştiinţa religiilor. Metoda esenţială pentru ştiinţa religiilor este comparaţia, prin această metodă completându-se insuficienţa informaţiilor asupra ‘istoriei’ unei credinţe, în cadrul unei societăţi, prin fapte împrumutate de la alte medii şi din alte timpuri. La baza comparatismului stă uniformitatea psihicului uman. Contactele culturale ale zonei carpato-danubiene cu Orientul sunt bine atestate în neolitic, marea axă a Dunării fiind legătura între Orient şi Occident; sunt bine atestate şi legăturile culturale a zonelor dunărene-balcanice cu Egiptul predinastic. Nu se pot aduce în discuţie religiile arhaice fără a descrie câteva din caracteristicile majore ale aşa-numitelor religii primitive: cercetările noi din domeniul psihologiei abisurilor consideră că există în om o reală funcţie mitică; astfel se poate explica existenţa unor mituri asemănătoare la popoarele civilizate ale vechiului Orient şi la populaţiile aflate într-un stadiu primitiv de dezvoltare. Câteva exemple sunt: răspândirea şamanismului, mitul Potopului, mitul susţinerii Cerului pe stâlpi sau coloane, mitul Pământului-mamă şi al Cerului-tată ori legătura fizică dintre Cer şi Pământ, Mircea Eliade ajungând la concluzia că experienţa revelării sacrului este metaculturală. Există diferite expresii ale unei forme de comportament uman universal atestate. Cu alte cuvinte, simbolurile sunt dezvoltări ale unei scheme arhetipale; nu trebuie însă confundat arhetipul cu simbolul: arhetipul e static / fiind ideea, doar simbolul se schimbă / fiind reprezentarea (iar universalitatea arhetipului nu o antrenează obligatoriu şi pe cea a simbolului). În cadrul aceluiaşi arhetip, cel ascensional - al legăturii dintre Pământ şi Cer - simbolurile sunt multiple: copac, stâlp, coloană, scară, etc.; în culturile tradiţionale exista o idee dominantă, aceea că între Pământ şi Cer comunicarea era realizată printr-un mijloc fizic oarecare (munte, liană, columnă, scară, etc). Reprezentarea motivului simbolic al scării este bine atestată în zona carpato-danubiană, încă din paleolitic. În peştera de la Gaura Chindei, în strâmtoarea Pescari, printre alte picturi rupestre, a fost desenată o scăriţă alături de pasăre. În numeroase tradiţii, pasărea reprezenta unul dintre simbolurile ascensiunii. Şamanul, în timp ce urca treptele stâlpului, întindea mâinile - ca o pasăre aripile - şi ajuns în vârf striga: ‘Am atins cerul, sunt nemuritor’. În tradiţia chineză se spune: ‘Pot călători cocorul şi mă pot înălţa deasupra cerurilor’. În numeroase culturi este atestat vastul izomorfism între ascensiune şi pasăre. În cazul desenului din peştera Gaura Chindiei, alăturarea celor 2 simboluri este dovada acelui izomorfism. Acolo (în peştera-sanctuar) sunt şi cele mai vechi reprezentări de brazi din România: Copacul Lumii. Şi în alte arii culturale Copacul Cosmic era asimilat Axei Lumii: cu prilejul sacrificiilor la populaţiile de păstori din Asia Centrală se introducea în iurtă un arbore al cărui vârf ieşea prin deschizătura din partea superioară, susţinând astfel Cerul; rădăcinile erau în Infern, creştea deasupra Pământului şi urca spre Cer, unde locuiau zeii. Legătura Arborelui Vieţii cu Centrul Lumii şi cu concepţiile arhaice cosmogonice este ilustrată la peştera Gaura Chindiei de cercurile desenate în vârfurile brazilor. Cercul - figură geometrică sacră - exprima centrul, pe plan cosmic simbolizând Cerul, în opoziţie cu pătratul ce era simbolul Pământului (redarea brazilor s-a făcut ulterior şi pe ceramica din Banatul neolitic). Strâns legat de simbolul centrului era simbolismul Axei Lumii: construcţia centrului nu se făcea numai în ordinea ‘spaţiului’, ci şi a ‘timpului’; sanctuarul nu era doar centrul Cosmosului, ci şi cadranul indicator al timpului. Omul preistoric, ‘primitiv’, nu putea trăi decât în Cosmos, adică într-un teritoriu creat de supranatural: a ‘cosmiciza’ un teritoriu însemna a-l sanctifica iar locul devenea consacrat când era posibilă de acolo comunicarea cu lumea divină; locul în care se afla copacul sacru sau coloana sacră era considerat centrul lumii, căci în jurul său se desfăşura mitic întreaga activitate terestră. Cultul coloanei sacre este atestat şi în Sanctuarul de la Parţa (din Banat, cel mai vechi din România), ridicat în centrul aşezării la jumătatea axei N-S; coloana - ce nu pare a avea vreun rol arhitectonic - a fost înfiptă în pământ: era din pământ nears, cultul implicând şi totemismul, la coloană fiind ataşate coarne de taur. Cultul coloanei a fost reprezentat grafic şi pe ceramică, fiind transfigurarea unei reprezentări concrete, printr-un sens niciodată abstract; culturile ‘tradiţionale’ exprimau un simbolism foarte riguros, în strânsă legătură cu concepţiile cosmogonice (astfel de imagini au existat în numeroase culturi arhaice, ca ulterior pe sarcofagele egiptene), căci casa, templul, sarcofagul, constituiau pentru populaţiile vechi un micro-cosmos: la egipteni, sarcofagul reprezenta universul iar templul era ca şi cerul, în toate aranjamentele lui. Imagini sau modele de sanctuare (în mintea omului arhaic - ca şi în mintea celui ‘primitiv’ - imaginea unui obiect era de fapt chiar acel obiect, atât imaginea cât şi obiectul având aceleaşi valenţe sacre) erau, în perioada primitivă, numeroasele reprezentări având o origine magică: magia simpatică, prin care obiectele erau reproduse. A reprezenta un obiect era acelaşi lucru cu a-i da viaţă, ca şi când chema un nume”. În concepţia străveche, Axa Lumii unea Pământul cu Cerul, mai exact centrul lumii terestre cu centrul lumii cereşti, fiind calea regală dintre 3 lumi: lumea subterană, lumea terestră şi lumea celestă. Axa Lumii era cordonul ombilical legând Cerul cu Pământul iar cercul era semnul eternei reîntoarceri, al timpului - ce e ciclic - spre deosebire de timpul istoric / linear, punte între ce a fost şi ce va fi; timpul mitic era al repetabilităţii, orientat ritual către origini: un timp al eternei întoarceri la izvoare - la rădăcini - la momentul iniţial al creaţiei, nu întotdeauna retroactiv, ci şi prospectiv, prin cercurile de foc oamenii “ajutând” soarele să renască, alungând tenebrele.
În Banat, despre Strâmtoarea Pescari - ce are peştera Gaura Chindiei / judeţul Caraş-Severin, în care lumina soarelui pătrunde abia la chindii / adică spre asfinţit, aşa fiindu-i şi numele - este de ştiut că se află pe Dunăre în amonte de Bănăţeana aşezare Orşova 44,43 lat. N, 22,23 long. E, judeţul Mehedinţi / localitate ce în vechime avea numele de Ursa (judeţul Mehedinţi şi-a primit numele de la Mezii - oamenii din Media / Ţara Magilor - care au fost în anturajul marelui viteaz Hercules, ajunşi acolo împreună cu regele Ghergu, adică Ghergu-res / Hercules, din S Mării Ghergane / Caspice, pentru a păzi Defileul Gherdap, importantă poartă a Imperiului Atlant); între Gaura Chindiei şi Schela Cladovei este Defileul Dunării / Gherdap, de peste o sută de km: cel mai lung defileu din Europa. Axa ce unea cele 3 niveluri cosmice - subteranul, pământul şi cerul - simboliza regenerarea naturii şi reînnoirea timpului; analog a devenit vlăstarul omenesc, prezenţa axială respectivă sacră fiind în toate riturile de trecere primare (inclusiv ultimul din viaţă, de la fiinţă la nefiinţă). Arborele a devenit obiect religios prin “puterea” sa, adică prin ceea ce “manifesta”, căci el repeta prin simpla prezenţă puterea şi prin propria modalitate de a fi regenerarea: ceea ce era - pentru existenţa arhaică - simbolul universului, în istoria omenirii fiind consideraţi sacri “Copacul Lumii / Cosmic”, “Arborele Vieţii” şi “Pomul Cunoaşterii” (structuri diferite între ele, apropierile funcţionale realizându-se între “Copacul Lumii” / “Cosmic” ca bradul şi “Arborele Vieţii” ca gorunul / stejarul, însă “Pomul Cunoaşterii” / ca mărul, simbol al vieţii, dragostei şi fertilităţii în Epoca Pietrei - dar şi părţi ale vegetaţiei ca ierburile / verdeţurile din grădini fiind ştiute ca zarzavaturi - rămânând în netă deosebire, de pildă Biblia în “Facerea” / “Geneza” 2:9 consemnând îngrijorarea divină după ce primii oameni au gustat din mărul “Pomului Cunoaşterii” ca să nu guste şi din curmalele “Arborelui Vieţii”, să nu cumva oamenii să devină nemuritori, ca zeii; în Orient, curmalul a fost ceea ce în rest era echivalat cu gorunul, din pulberea ghindei căruia şi acum se face un surogat de cafea cu efect la fel de energizant, însă fără cofeină / Biblia în capitolul 3 din “Facerea” consemnând că după ce au gustat din fructul cunoaşterii, primii oamenii au făcut ochii uluiţi). Ochiul - oglinda sufletului - la Homo Sapiens prin bulbucare cel mai des reflectă hipertiroidismul; cei mai mari ochi îi aveau Neandertalii, permiţându-le să vadă bine la mari distanţe şi pe întuneric, însă o porţiune semnificativă a creierului lor era ocupată să prelucreze informaţiile rezultate dintr-o vedere aşa pătrunzătoare (creierul mai mare al Neandertalilor procesa şi relaţiile cu ceilalţi oameni - deveniţi tot mai mulţi - în dauna însă a acumulărilor cognitive, așa cum au studiat Eiluned Pierce de la Universitatea Oxford, Chris Stringer de la “Muzeul de Istorie” din Londra, ş.a.), după ce au conviețuit relativ pașnic pentru mult timp, Homo Sapiens preluând controlul. Interpretarea succintei relatări din “Facerea” / “Geneza” prin fixarea în timpurile pre-diluviene numai la Homo Sapiens e limitată: înainte de Potop, biblic a fost menționată existența - pe lângă cea a oamenilor - și a Uriașilor, de către aceeași primă carte din Vechiul Testament (Uriași numiți de vechii Greci ca Titani și Giganți). Pe de altă parte, știința a numit Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens ca speciile umane contemporane dinaintea Potopului (ceea ce confirmă vechile basme Române dar și consemnările scrise ale vechilor Evrei, vechilor Greci ori ale altora), întâi prin corcirea dintre tații Neandertal și mamele Homo Sapiens apărând Cro Magnon, la Potop - adică după sfârșitul ultimei glaciațiuni - rămânând doar Homo Sapiens. Știința a anunțat că primii Homo Sapiens au fost negri - apăruți în E African - iar albii ar fi apărut mult ulterior în EurAsia, ca o adaptare la frigul Nordic (în EurAsia pe atunci trăind Neandertal - altă specie umană decât Homo Sapiens - deschisă la culoare, geneticienii dovedind hibridizarea Neandertal - Homo Sapiens, prin compatibilitatea care făcea posibilă existența urmașilor doar prin împreunarea dintre bărbații Neandertal și femeile Homo Sapiens). Așadar, conform surselor tradiționale legendare / mitice, religioase și științifice, Adam - numele său însemnând “argilos” / “roșcat” - era de fapt bărbatul care s-a despărțit de femeia sa Gheia (numită Abis / Apsu de Sumerieni, Lilu / Lilith de vechii Evrei, Gello / Karkhous de vechii Greci, etc.) pentru a se împreuna cu negresa Eva dintre Homo Sapiens, numele ei însemnând “viață”: într-adevăr, perpetuarea umană a avut loc până în prezent prin Homo Sapiens, Uriașii pre-diluvieni dispărând (de altfel, prima crimă a omenirii fiind și consemnată biblic, sub forma că primul născut Cain - care s-a sedentarizat “la răsărit de Eden” / adică la Est de Rai - și-a omorât fratele nomad Abel; pe de altă parte, îngerii Gregori - fiii Gheii și ai Domnului - după ultimele manifestări sexuate cu pământenele înaintea Potopului, post-diluvian au rămas doar în “Lumea de dincolo” / în “Lumea Cealaltă”, dintre ei fiind atestat ca activ, inclusiv ulterior, mai ales îngerul Gavriil / Gabriel, drept mesagerul luminosului / strălucitorului Domn). Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Potrivit ‘Facerii’, Cain a fost primul om născut din bărbat şi femeie, primul agricultor, primul sacrificator - a cărui ofrandă însă n-a fost primită de Dumnezeu - primul ucigaş; el a dezvăluit faţa morţii, căci - până la săvârşirea fratricidului - nimeni nu ştia cum arăta un om mort. Cain a fost primul rătăcitor care a cutreierat lumea în căutarea unui pământ roditor şi primul care a construit un oraş. El a fost - de asemenea - primul om însemnat de Dumnezeu, pentru ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare; era primul om care ‘s-a dus de la faţa lui Dumnezeu’ şi a călătorit la nesfârşit spre răsărit. Aventura lui Cain - de o măreţie fără seamăn - a fost cea a omului lăsat singur, care şi-a asumat toate riscurile existenţei şi toate consecinţele actelor sale. Cain a fost simbolul responsabilităţii umane. Numele lui însemna ‘posesie’: mama lui l-a numit Cain pentru că era prima ‘dobândire de om’, prima naştere a unui om. Cât despre lucrurile peste care el visa să se înstăpânească, acelea erau pământul şi - mai întâi de toate - propria fiinţă, care să-i permită să pună stăpânire pe tot restul. Dacă am vrea să găsim un corespondent în tradiţia greacă, ne-am gândi la mitul lui Prometeu, care a voit să cucerească o putere divină pentru omenire, s-o elibereze de o dependenţă totală oferindu-i focul, principiu al tuturor schimbărilor viitoare, fie el flacără a spiritului sau a materiei; ca şi Prometeu, Cain simboliza omul care şi-a revendicat partea sa în opera de creaţie”. Este de remarcat că scânteile aruncate prin arderea crenguţelor bradului erau “artificiile” plăcute ochilor și minților primitivilor, care evident îşi ofereau aşa spectacole (multe dintre vetrele găsite nu foloseau încălzirii, ci efectelor dramatice produse de flăcări / mai ales în ceea ce era “Focul Viu”; în timpul practicilor ritualice - oricum purtând blănuri - oamenii Epocii Pietrei nu doreau să se încingă mai mult, îndeosebi dacă dansau ori se drogau, etc.: nu făceau focurile doar ca să transpire - când erau obişnuiţi cu climatul - ci eventual pentru ospeţe şi lumină).
Brad argintiu
De la început a avut mare temei expresia despre frăţia dintre Român şi codru (până la sfârşitul mileniului II, spaţiul Român s-a menţinut printre cele mai împădurite din Europa); vechii Greci îşi făceau catargele corăbiilor din brad - având lemnul uşor şi moale - copacul fiind închinat Zeului Poseidon (“Posesorul Edenului” / Raiului). În stră-Română, asemănător cu “Dună-Rhea” / Dunărea a apărut “pădurea” / “pă-Du-Rhea”: sacrul codru - ca de exemplu cu denumirea Hercinică pe Valea Dunării - era al sacrei (“pă”) Zeiţe (“Du”) Rhea, cu patronarea de către ea şi populat de cei care credeau în ea; Pădurea Hercinică a fost cel mai mare codru al Europei (iar filozoful Platon a consemnat că anterior - în Imperiul Atlant - era un uriaş codru, apropiat mai degrabă de taiga decât de junglă, căci Hiperboreii erau desigur Nordici, nu din alte direcţii cardinale). Taigaua - începând din Siberia / Asia - era dominată de brad iar uriaşul Codru Hercinic din Europa era dominat de stejar / gorun; cu ambele specii pomicole (ale principalelor păduri din paleoliticul EurAsiatic) Gherga a avut puternice conexiuni: prin bradul (emblematic de pildă la Crăciun ca împodobit / stejarul fiind ars) mai “ceresc” şi gorunul (emblematic de pildă onomastic) mai “pământean”, se denotă inclusiv cele 2 silabe unite în Gherga / Gher-Ga = Cer-Pământ; din mare vechime, a fost observată predilecţia fulgerelor pentru stejar / gorun, fenomen interpretat ca o atenţie divină deosebită pentru acela. Cercetătoarea Luiza Barcan a studiat în 2008 “Relația om-arbore în cultura orală tradițională”: “Aproape toate genurile creaţiei orale tradiţionale abundă în imagini şi simboluri ale lemnului. Desigur, prezenţa acestora nu este deloc întâmplătoare. Aprofundând textele de factură orală ale liricii ori ale epicii tradiţionale româneşti, descoperim la tot pasul lemnul sau arborele, în diferite ipostaze, ca motive ordonatoare ale vieţii, ale universului, ale micro şi macrocosmosului, ca punte de legătură între pământ şi cer. Relaţia - organică am putea spune, fără teamă de a greşi - dintre om şi lemn ca materie vie, dintre om şi arborele ce-i dublează existenţa, este reflectată în imagini literare de o inegalabilă frumuseţe şi profunzime, izvorâte din rosturile spirituale ce guvernau lumea tradiţională. Inventarierea şi studierea comparată a acestora ar contribui, credem, la consolidarea unei perspective contemporane asupra ansamblului de mentalităţi tradiţionale legate de relaţia om-lemn, om-arbore. De altfel, legătura organică dintre fiinţa umană şi lemn ca materie primordială se regăseşte nu doar în creaţia orală, ci şi în mărturiile meşterilor populari, sădirea, recoltarea şi prelucrarea arborilor fiind însoţite de ritualuri bine consolidate şi respectate cu religiozitate de-a lungul veacurilor. Mai mult decât atât, lemnul copacilor ori copacii ca atare sunt pe rând substitute ale omului sau însoţitori ai acestuia în ritualurile de trecere, aşa cum relevă nenumărate mărturii literare orale de largă circulaţie. În numeroase texte de factură orală, dar şi în ritualurile tradiţionale, întâlnim pe de o parte motivul lemnului în starea lui naturală, respectiv arborii de felurite esenţe, mulţi fructiferi (mărul, părul, alunul etc.), dar şi arbori specifici pădurilor din spaţiul nostru geografic (bradul, teiul, plopul, salcia, etc.), fiecare dintre ei având o funcţiune practică precisă şi însoţindu-l pe om în ciclul vieţii. Pe de altă parte, lemnul este valorificat artistic în cel puţin 3 ipostaze culturale: mitică, rituală şi poetică. Fără îndoială, sursa cea mai importantă, atât a prezenţei lemnului ca motiv în literatura tradiţională, cât şi a ansamblului de mentalităţi legate de relaţia om/lemn, o constituie textele sacre ale principalelor doctrine religioase cunoscute în ansamblul lor sau doar fragmentar în zilele noastre. De aceea, punerea în valoare a surselor culte, în măsura posibilităţii identificării lor, credem că ar aduce necesare clarificări ale prezenţei motivului lemnului în creaţia orală din spaţiul românesc. În prima versiune a textului Bibliei de la Bucureşti, de la 1688, se cuvine a observa că pretutindeni în Geneză cuvântul pom, pe care-l întâlnim în versiunile mai recente, apare ca lemn. Mai precis, în versiunile mai noi, cuvântul lemn, desemnând una dintre primele forme ale Creaţiei lui Dumnezeu, este înlocuit prin pom, de unde şi identitatea lemn-pom sau lemn-arbore manifestată în oricare dintre textele de circulaţie orală. În mod obişnuit, considerăm lemnul a fi un material a cărui existenţă depinde în mod direct de arborii din care este el debitat şi prelucrat. În viziune tradiţională, însă, lemnul este un material primordial, relaţia dintre lemn şi arbore fiind echivalentă cu cea dintre esenţa unui lucru şi aparenţa sub care se prezintă simţurilor acel lucru. Filozofii greci ai Antichităţii considerau lemnul a fi materia primă prin excelenţă. Lemnul apare ca material încărcat cu conotaţii fiinţiale încă de la Facerea Lumii, aşa cum ne-o relevă, în câteva versete de o importanţă majoră, însuşi textul ‘Genezei’ din Vechiul Testament. Iată primul moment al existenţei arborelui: după apariţia Luminii şi despărţirea ei de întuneric, după separarea apelor de uscat, în cea de a treia zi a Creaţiei, Dumnezeu scoate din pământ iarba şi arborii: ‘Şi a spus Dumnezeu: Să rodească pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după felu-i şi asemănarea-i şi pom roditor purtător de fruct, a cărui sămânţă să fie cuprinsă într-însul, după felu-i pe pământ. Şi s-a făcut aşa’. A doua notare a prezenţei arborelui se leagă strâns de ziua a şasea a Creaţiei, când Dumnezeu face om după chipul Lui: ‘Şi Dumnezeu a spus: Iată v-am dat toată iarba purtătoare de sămânţă de semănat, care se află pe întreg pământul, şi tot pomul care are în el fruct cu sămânţă de semănat, ca să vă fie spre mâncare’. În capitolul 2 al Genezei, în grădina raiului, se definitivează legătura om primordial - arbore: Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ pomi frumoşi la vedere şi cu roade bune de mâncat, şi pomul vieţii în mijlocul raiului, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului’ (versetul 9), apoi: ‘Şi i-a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam spunându-i: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci; în ziua când vei mânca din el, de moarte vei muri’ (versetele 16-17). Cum prea bine ştim, ispitită de şarpe, Eva a muşcat din fructul pomului interzis şi l-a ispitit la rându-i pe Adam să guste din acel fruct, dobândindu-şi astfel amândoi conştiinţa nudităţii, izgonirea din rai şi, în final, moartea. Nu doar în Vechiul Testament întâlnim această relaţie organică, aducătoare de viaţă sau prevestitoare de moarte, între om şi lemn. Ea apare în toate culturile, încă din cele mai vechi timpuri. În creaţia românească orală, paradigma lemnului cunoaşte o mare bogăţie, iar lemnul este ‘carnea’ şi spiritul arborelui deopotrivă. Nicicând această materie nu e lipsită de viaţă, nici măcar când, din raţiuni practice ori ritualice, arborele e tăiat. Relaţia inseparabilă om-arbore se stabileşte la toate nivelurile, de la cel pragmatic la cel simbolic. E demult un loc comun afirmaţia că ‘românul e frate cu codrul’, dar nu ni se pare deloc de neluat în seamă faptul că, trăind într-o civilizaţie a lemnului, din cele mai vechi timpuri, trăitorii în spaţiul carpatin au valorificat această materie în toate felurile cu putinţă. Omul premodern a trăit, de voie-de nevoie, în comuniune cu natura şi, implicit, cu pădurea care i-a fost adăpost, sursă de trai, prilej de meditaţie şi de creaţie”.
Taigaua azi
Cercetătorul Ilie Tudor a scris: “Bradul a fost considerat în obiceiurile de pe tot cuprinsul României un veritabil pod - o punte - între pământ şi cer; prin apropierea de el - ca de un adevărat mijlocitor pentru oameni în faţa divinului - era ajutată eliberarea emoţională, fiind susţinut astfel postul, rugăciunea sau orice apel către divin. Stejarul era un adevărat simbol al longevităţii şi al forţei interioare, fiind considerat dintotdeauna rege printre arbori: are trunchi şi coroană masive, extrem de puternice, în pământ dezvoltând rădăcini impresionante, rivalizând cu cele ale ramurilor întinse spre cer; s-a observat statistic faptul că persoanele care trăiesc chiar şi în preajma unui singur stejar secular sunt mai longevive şi mai puţin predispuse la îmbolnăviri, secretul fiind extraordinara energie a arborelui, ce ajută înlocuirea emoţiilor negative cu cele sănătoase, cum ar fi cele de calm, demnitate şi generozitate”. În cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “În ce priveşte funcţia rituală a motivului potopului marin, e de amintit că în unele dintre cele mai arhaice bocete şi / sau cântece funerare româneşti se vorbeşte de ‘marea fără nume’ care reprezintă hotarul dintre lumea aceasta (‘lumea albă’) şi lumea cealaltă (‘lumea neagră’): comunicarea dintre cele 2 lumi se făcea pur şi simplu printr-o poartă de la ‘capul pământului’, poartă prin care se trecea din ‘lumea albă’ în ‘lumea neagră’ (numită şi ‘lumea zmeilor’, după cum a scris în 1988 cercetătorul Sandu Cristea din Timoc, stabilit la Timişoara). Un fragment ilustrativ e oferit de un cântec funerar ‘despre brad’ din Banat (cules de academicianul Simion Florea): ‘Vine marea, vine / Ce-aduce cu sine? / Miluri / Şi cămiluri / Brazi din rădăcini / Ruga, mi se ruga / Tânăra Măriuţa / - Brade / Fi-mi-ai frate! / Întinde-ţi, întinde / Tu trupina ta / Să trec peste ea!’ Mulţi intelectuali entuziaşti - dintre cei pasionaţi de cultura tradiţională - au avut tendinţa de a interpreta producţiile folclorice româneşti (păstrate din generaţie în generaţie de ţărani analfabeţi) în lumina mitologiei clasice. Pe acea linie, în marea învolburată din texte intelectualii respectivi vedeau un clasic ‘Okeanos’ grecesc (închipuit ca un râu ce înconjura pământul, dincolo de el zăcând cealaltă lume). Totuşi, destul de multe argumente vin în sprijinul ideii că materia ritual-cultual-mitică păstrată (oricât de imperfect) în cântece rituale româneşti vine din vremuri cu mult anterioare celor mai timpurii forme de civilizaţie grecească propriu-zisă. Consider că textele sunt suficient de ‘neaoşe’ (în substanţă şi în coloratură) pentru a nu fi percepute ca efecte ale vreunor influenţe străine sau ca simple proiecţii arhetipale care s-ar fi putut produce oriunde în lume. Că asemenea texte au o sferă de referinţă direct legată de preistoria (şi chiar de geologia) Europei sud-estice este o idee care îşi găseşte sprijin şi într-un alt ciclu de cântece rituale româneşti (tot cu fundal marin): ‘păcurarul şi marea’. În Banat şi Ardeal au fost culese cântece funerare, foarte lungi, care conţin un dialog între sufletul răposatului şi bradul de pe cealaltă lume. Sufletul, aflat în pericol de a fi înecat de valurile învolburate ale mării ‘ce lumea-mi desparte’ roagă bradul să-şi aplece vârful sau crengile şi să devină astfel o punte către cealaltă lume. După ce bradul refuză, sufletul se vede obligat să menţioneze că a lăsat acasă familia, care ar putea veni să taie bradul şi să facă din el o punte. Abia la această ‘ameninţare’ bradul se apleacă, astfel că sufletul poate trece ‘marea fără nume’ către lumea cealaltă (sau către rai). În variante, e menţionată şi o serie de ‘vămi’ prin care sufletul trebuie să treacă după traversarea mării. Abia după acele vămi se ajunge la bifurcarea drumului şi la alegerea rutei ‘de pe mâna dreaptă’.” (Labirintul fiind un motiv frecvent în străvechile menţiuni: era legat de cotloanele peşterilor, de multitudinea canalelor mlaştinilor, de intestinele animalelor vânate, de misterele primelor aşezăminte religioase plasate în aer liber, de grădinile mai elaborate, reprodus de paşii dansaţi, etc). Înaintea existenţei creştinilor (care după solstiţiul de iarnă celebrează Crăciunul cu brad împodobit, vechiul verb Românesc pentru “a împodobi” / “a dichisi” fiind “a corcodi”), Romanul Pliniu în “Istoria naturii” 16:10 a scris: “Bradului îi place munţii şi frigul, este arbore de moarte şi se pune la poartă, ca semn de doliu”. Încă din Epoca Pietrei / pre-diluvian (în “Era de Aur”), fiul Cerului / “Ur-An” era “Sat-Uran” / Timpul, numit de Români Crăciun / “Crăci-Un”, de vechii Greci “Cr-On” / Cronos, etc.; autori vechi ca Mnaseas, Laerţiu, Hesychius, ş.a. l-au numit pe Saturn / “Sat-Uran” (Crăciun la vechii Români / Cronos la vechii Greci) ca Zalmoxe / “Zal-moxe”: “Zeul-moş” era Moş Crăciun / “Crăci-Un” (consonantic, Crăciun - prin tripleta de consoane CRC - era forma populară veche Română pentru Gherga, având tripleta consonantică GRG). Concret, Timpul (Cronos / “Cr-On”) s-a născut de ziua lui Moş Crăciun, în 25 XII - fiind “Zeul-moş” / Zalmoxe - şi renăştea anual odată cu celebrarea naşterii sufletistei Circe / Mume Ghirga (Baba / “Ba-Ba”), în 1 III, înviat ca An Nou, după ce butucii săi au ars toată iarna pentru întreţinerea vieţii, cenuşa acelora fiind leac bun de deochi; ambii - Crăciun şi Circe, adică Moşul Cronos şi Baba Ghirga / Kirke - nu erau bătrâni, ci erau “din vechime”, el solar / ceresc (ca Zalmoxe = Zal-moxe, adică Zeu Vechi) şi ea pământeană (ca Marea Zeiţă): în 25 decembrie - la 3 zile după solstiţiul de iarnă, când noaptea a fost cea mai lungă şi ziua cea mai scurtă - deja durata mărită a zilei, luminată de soare, devine vizibilă, ceea ce în marele trecut echivala cu moartea întunericului şi naşterea Cerului Tată luminos, valabilă inclusiv pentru Timpul Fiu “clonat” / avatar, căci “Tatăl şi Fiul sunt Unul” (un enunţ străvechi, pre-creştin pentru ceea ce s-a fixat cu genericul An, jertfele umane ale părinţilor sau pruncilor pentru aşa ceva fiind obişnuite pe atunci, în cadrul unor ceremonii elaborate, vizând cele mai puternice aspecte, moartea şi viaţa, marele şi micul, Cerul şi Glia / Pământul).
Cu denumirea de “Dulcele Crăciunului” a fost mereu ştiută perioada de după Crăciun, până primăvara (în timp, cu diverse momente de încheiere: la Mărţişor, la echinocţiul de primăvară - adică la egalitatea zilei cu noaptea - sau la Paşti). Dulcele Crăciunului mereu a fost intervalul de timp fără interdicţii alimentare, liber pentru orice distracţii, marcat de culorile roşu-alb (preferatele Marii Mame Circe / Ghirghe), atât la sărbătoarea Crăciunului, cât şi la sărbătoarea Mărţişorului. Culorile respective erau cele caracterizând lumile, adică a călduroasei Mari Mame, de aici (purpuriul sângelui = vehiculul vieţii) şi a strălucitoarei lumi patronată de răcorosul ei partener, de dincolo: alb sau auriu. Zeul An era “adormit” în timpul iernii (între Crăciun şi Mărţişor) şi se trezea în primăvară; în cartea “Zei, eroi, personaje” din 1971, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris: “Zeii vegetaţiei puteau apărea şi sub forma de bătrân, exprimând astfel încetinirea ritmului naturii şi pieirea ei, formă bine cunoscută în Europa şi în celelalte continente. Ea va fi existat şi la noi în figurări ca aceea a lui Moş Crăciun, deşi respectivul aparţine ciclului solar. Dar reprezentarea care trăieşte încă şi astăzi metaforic în înfăţişarea anului nou ca un copil presupune şi aspectul complimentar a vechiului, bătrânului an”. Încă din Epoca Pietrei existau marile sărbători Crăciun, Mărţişor, Paşti, toate marcate de culoarea roşie (favorita Pământului; favoritul Cerului era albastrul / azuriul: culoarea Zeului “Ur-An” / Muntean).
Este de remarcat că încă la vechii Români ajunul solstiţiului de iarnă era Ignat = “ziua focului” / 20 XII iar după solstiţiul de iarnă - 21/22 XII - sărbătoarea îmbrăca haina mitică, fiind pentru patronul său, Moş Crăciun aşteptat de colindători purtând măşti de cornute (Capră ori Turcă, adică vită), în 25 XII: era mobilizarea pentru susţinerea bătrânului soare, spre a-i da noi puteri (peste acel moment de sărbătoare a lui Crăciun / Cronos, din mileniul I creştinii suprapunând naşterea lui Christos, deoarece biblic asemenea important reper despre Iisus n-a fost indicat deloc exact iar străvechea ceremonie păgână era mult prea puternică pentru a fi ignorată). În “Originea cuvântului Crăciun” din 2001, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris: “Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Crăciunul în sensul de creaţie, semnificând un început, ca zi de naştere a lui Christos şi implicit al unei noi ere - creştine - dar în acelaşi timp şi prima zi a anului, sunt toate afirmaţii false. Propunerea ca anii să se numere de la naşterea lui Christos a aparţinut dobrogeanului Dionisie cel Semerit - sau Dionisie Românul - propunere acceptată în 527. Pentru a intra în graţiile mulţimii - pentru a se putea răspândi - biserica creştină a fost nevoită să facă concesii; că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din următoarea relatare (de Adolphe Bitard, în 1922): ‘Când Sf. Augustin în 596 a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le potrivi în caz de nevoie cu ceremoniile creştinilor în aşa mod încât să facă în curând un mijloc de convingere şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a Naşterii Domnului’. ‘Dicţionarul Academiei Române’ din 1940 a indicat: ‘Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul’. Că sărbătoarea instituită de creştinism la 25 decembrie este exclusiv o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele sărbătorii: în latină Natalis, în italiană Natale, în franceză Nativite / Noel, în spaniolă Natividad / Navidad, în portugheză Natal, etc. Înainte de creştini, naşterea Soarelui nebiruit (‘Sol invictus’ în latină) era sărbătorită la 25 decembrie, de la care zilele încep să crească; în ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau şi strigau: ‘Fecioara a născut, lumina creşte!’ Pe de altă parte, Cultul lui Mithra (fundamentul creştinismului fiind similar aceluia), răspândit din Mesopotamia şi nordul african până în vestul european - reprezentând duhul luminii, al adevărului şi al bunei credinţe - prăznuia naşterea lui Mithra la 25 XII, când Vechea Lume sărbătorea creşterea luminii, ce biruia forţele întunericului. În cinstea lui Deus Daciae - o foarte veche zeitate agricolă - inclusiv în vechea Romă până la 25 decembrie se sărbătorea Saturnalia. În toate cazurile e vorba de zeităţi care mor şi apoi se nasc. Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut - mai vechi - dedicate lui Sol invictus / Helios, lui Mithra ori lui Saturn, pentru câştigarea de aderenţi; ea a apărut ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspândirea creştinismului, însă fără legătură cu Crăciunul - prăznuit de români - una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc. În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat expresii populare: ‘Crăciunul sătul / Paştile fudul’, ‘A intra în lemne de Crăciun’, etc. Crăciunul - ca şi Drăgaica, Mărţişorul, etc. - e o sărbătoare românească şi numai românească. Însuşi compozitorul Bartok Bela a scris: ‘Materialul muzical românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decât al tuturor popoarelor vecine’. Numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui Saturn cel Bătrân. Macrobiu a scris: ‘Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei’. În Era de Aur, Moş Crăciun aducea daruri, oferea oamenilor un trai uşor, fericit, fără griji, ceea ce l-a făcut celebru. În viziunea populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş Crăciun, exprimată prin adjectivul ‘bătrân’ şi ‘sfânt’: ‘Şezi Crăciun sfânt bătrân şi ridică pe Sion’ / Si-On, ‘E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân’, etc. Crăciun era sărbătoarea crăcilor de aur. Asocierile mentale ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind în uz curent. Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseşte în multe zone din Europa, însă numai în spaţiul de formare al popoarelor europene şi-a păstrat numele său primitiv. Ce crăci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale anului? Este vorba de crăcile sacre, având puteri magice, strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele crăci de aur cunoscute în etnografie sub titulatura generică ‘creanga de aur’. Crăcilor de aur li se atribuiau puteri ca deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii - viu şi nevătămat - din împărăţia subpământeană, ofereau protecţie eficace împotriva vrăjitoriei, asigurau succes la vânătoare, se purtau ca talismane în lupte, descopereau comorile îngropate, etc. Druizii - sacerdoţii celţi - credeau că nimic nu este mai sacru decât stejarul / gorunul pe care creşte vâscul, planta sacră, capabilă să vindece bolile, având virtuţi magice; vâscul medicinal - ce creşte în spaţiul carpatic - este verde şi peste iarnă. În spaţiul primordial al Europei - cel carpatic - acoperit în vechime majoritar de codri, cu ierni grele şi lungi, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută (iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut); în acele situaţii, unii recoltau crăci de vâsc şi le duceau în aşezări, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de acea boală cumplită / înainte de a cunoaşte existenţa vitaminei C. Sărbătoarea a fost dedicată moşilor aducători de leacuri salvatoare; un astfel de călugăr - purtând crăci sacre în cârcă, era numit moşul cu crăci sau Moş Crăciun. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că craca de aur aducea noroc, că le merge bine în anul următor celor care stăteau ori se sărutau sub cracă în noaptea de Crăciun, o manifestare cu acelaşi scop fiind uratul cu ‘sorcova’: atingerea ritmică a trupului celui sorcovit cu creanga / craca de aur. Rezultă că sărbătoarea Crăciunului - a crăcilor sacre, vindecătoare - a fost instituită demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital; astfel de legături - dar artificiale - au apărut mai târziu pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu”. (La vedici, vâscul era sacru, asociat Zeului Indra). În 2014, cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a studiat că “ferirea de duhuri rele prin obiceiul ancestral de punere deasupra porţii de ramuri de vâsc cu ocazia Anului Nou e moştenirea cultului vedic al vâscului; în tradiţia populară, agăţatul se făcea deopotrivă a vâscului deasupra uşii şi a panglicii cu culorile roşie şi albă de pereţi: culoarea roşie simboliza canalul drept al sistemului subtil uman al acţiunilor iar culoarea albă simboliza canalul stâng al emoţiilor, ambele susceptibile de a fi atacate de duhurile rele”. Cordeluțele / panglicile - foarte populare în Vechea Lume, acum răspândite puternic între Pamir și Tibet - erau văzute în trecutul îndepărtat ca “plete de lumină”, ca atare însoțind oamenii ori simbolurile lor, ca steagurile, sub forma de ciucuri sau franjuri la haine ori la drapele. În 2011, profesoara Olimpia Cotan-Prună a enunțat: “Elementele ce compuneau stindardul dacic s-au desprins din lumea daco-getă cultică iniţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, ca ‘Tradiţie primordială’, ce se exprimă în diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne oprim la prezenţa panglicelor / cordeluţelor multicolore ce-şi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer a semnalat cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale (în ‘Iliada’). În Antichitate solul / vornicul, purta panglici şi năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea trece spre autoritatea momentului (ne informează Vergiliu). Vornicul / ‘vor-nikul’ însemna alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul şi era de neatins. În dansul cultic ‘Căluşarii’ sunt nelipsite panglicele / coardele multicolore, indicând perioade istorice cultice de demult. ‘Creiţele’ - varianta feminină a ‘Căluşeilor’ - poartă ca semn distinctiv acele cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice. Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi se numeşte ‘buştean’. Fota-fusta din costumul popular românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au transformat în ‘colţişori’. Drapelul / stindardul este tivit cu franjuri mişcătoare, expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin conceptul de bălăngănit dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin ‘Re-belion’ / Rebelion - adică Revelion - când măştile refac vremuri demult apuse, oamenii alungă prin luptă Anul Vechi, să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi mănâncă bucurându-se de acea mare izbândă a timpului răzbit. Soliile geto-dacilor erau costumate în alb ca Baal strălucitorul / ‘Albul’ şi purtau o năframă albă în vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, ca semn că erau din neamul oamenilor cerului însemnat de curcubeu”. Bănăţeanul Maghiar Bartok Bela 1881-1945 (din Sânnicolau Mare / judeţul Timiş, decedat la New York / SUA), care a studiat temeinic colindele Româneşti, a afirmat despre vechile colinde că se deosebesc de cântecele de Crăciun din Europa şi că n-au nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă. Carpaţii erau preponderent acoperiţi de brazi (la latitudinea spaţiului Român, cu răspândirea în general la înălţimi de peste 1000 metri altitudine), verzi tot anul, fiecare simbolic fiind Copac Cosmic / Copacul Lumii. Lemnul moale de brad e bun la construcţii dar şi la foc, omul cărând crăci / crengi din sfântul brad pentru a ajunge aurul jarului din cenuşa vetrei fiind foarte respectat, în nevoia de căldură a iernilor (iar Crăciunul în calendar este în miezul / apogeul iernii din emisfera Nordică); înfăţişarea sa cu băţul în mână pentru echilibru pe coastele înălţimilor - parcurgând cărările Montane - ca şi cârja bătrânilor, a condus craca / creanga pe un traseu de la atribuirea bastonului / toiagului sacru al călătorului ori misionarului până la sceptrul regal: Moş Crăciun a rămas în legendă drept străvechiul conducător - al oamenilor dar şi al turmelor / cârdurilor de animale - din timpul ultimei glaciaţiuni, al Hiperboreilor (cei din Nordul Vechii Lumi), cel care ştia multe despre moarte dar şi despre viaţă. Moşul Crăciun era Timpul - pe care-l traversa - şi era eternul Cer, pe care-l personaliza: apariţia sa era celebrată atunci când soarele începea să-şi facă simţită prezenţa timp mai îndelungat, astfel instaurându-i-se sărbătoarea, imediat după solstiţiul de iarnă; dacă pentru străvechii Ra-mani = “oamenii Raiului” / “oamenii soarelui” - din actualul spaţiu Român - era Crăciun, pentru vechii Greci era Cron / Cronos, fiul lui Uran / Uranos (Timpul “Cr-On” / Cron era fiul Munteanului ceresc “Ur-An” / Uran, coborând de pe înălțimile cereşti cu crengi), asocierea sa cu crăci fiind până la simbolul Arborelui Vieţii, tridentul / târşul ori caduceul / kerykeionul Zeului Hermes / “Her-mes”, adică “moşul Her” care patrona şi hora ce se încingea lângă vatra în care trozneau crăcile arse, de unde săreau în spirale scânteiuţele datorită crengilor de brad, la fel cum hora se mai încingea şi în jurul vânatului capturat, adus de vreun vânător, pentru hrană (pentru spirală, vechii Greci foloseau “helike”). Încă din mare vechime, suportului făcut din lemne încrucişate pe care se tăia i se zicea “capră” - până la Crăciun trebuind date toate lemnele de foc necesare pentru trecerea iernii / operaţiune denumită “crăparea” lemnelor - iar în vechime, Românii aveau obiceiul de a arunca pe apele curgătoare în ajunul Crăciunului nu aşchii de lemn, ci coji de nuci iar în ajunul Paştilor coji de ouă (atunci era săptămâna “tărcată” - “cârneleaga” / “hârţa” - când era “dulcele” sărbătorilor, cu consum moderat permis de carne, ca preludiu la ospăţul / praznicul ce urma): cojile plutind anunţau debutul ceremonial. În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Cercetătoarea Ana Chelariu a considerat în 2003, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene. Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de radicalul ‘perku’ = ‘stejar’, radical din care provine latinul ‘quercus’ pentru ‘stejar’ dar şi Codrul Hercinic, etc., amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, ‘butucul Crăciunului’ care este aprins şi lăsat să ardă până în primăvară. La români, buşteanul din seara de Crăciun se numeşte ‘călindău’. Termenul care defineşte butucul respectiv însă provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încât este puţin probabil ca românul Crăciun să provină de la radicalul ‘perku’, care defineşte stejarul. Astfel, cei 2 termeni trebuie separaţi. În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie numai din lemn de stejar. Arderea butucului în vatră până primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece. Românescul Crăciun trebuie să definească tot ‘discul / cercul solar’ - iar nu altceva - şi trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba română. Reiese, cât se poate de clar, că românul Crăciun provine din proto indo-europeanul ‘s/ker’ = ‘a îndoi, a încovoia’, radical destul de productiv în limba română, din care provine şi românescul ‘cerc’ (dar şi cârlig, cârmă, etc). Astfel, filiaţia a fost: proto indo-europeanul ‘ker’ - proto tracul ‘kerkion’ - traco-dacul ‘Kerkun’ - românul Crăciun. Forma arhaică ‘Cărţun’ ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ‘r’ a avut loc destul de târziu, dar nu putem preciza când. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi indo-europene având un caracter agrar neolitic; în esenţă, este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, preluată apoi de celelalte popoare din Europa de Răsărit şi Centrală. Sensul pentru ‘a crăpa’ este apropiat de cel al proto indo-europeanului ‘ker’ / ‘kor’ (onomatopee pentru sunete aspre, dure sau pentru a reda sunetele scoase de unele animale), la care s-a adăugat formantul ‘p’; sanscritul ‘krpate’ = ‘a geme’. În 1988, lexicograful American Robert Barnhart a făcut trimiterea la proto indo-europeanul ‘grag’ / ‘krak’. Prin urmare, forma română este de natură onomatopeică. Pentru ‘codru’, putem reconstitui un radical indo-european ‘keld’ / ‘kald’ = ‘pădure’ / ‘munte’; în cazul românei, a avut loc metateza şi apoi rotacizarea lichidei ‘l’ (exista proto indo-europeanul ‘kaito’ pentru ‘pădure’, de la care a provenit şi românescul ‘coică’ pentru ‘culme împădurită’ / ‘teren nelucrat’). Numele de Criş (la Iordanes ‘Grisia’) vine din proto indo-europeanul ‘kers’ = ‘negru’. Denumirea râurilor Criş s-a transmis din proto indo-europeană prin traco-dacă în română, ca şi în cazul altor macrohidronime din regiune”. În legătură cu “Kerk-Un” / Crăciun şi faptul că el crăpa lemnele aduse: de la acţiunea sa aşa s-au regăsit şi termenii de tăiere - inclusiv pentru tăierea pietrei dar şi pentru tăierea organelor genitale, părului, urechilor, nasului, limbii, gâtului / capului, animalelor, recoltelor, colacilor, etc. - ca de pildă cum a fost Ugro-Finul “Kerga”, termen de sorginte Anatoliană; străvechiul “Crăciun” = “Zeul Timpului” a fost strămoş Gherga (aşa după cum şi Ghirghe / Circe - femeia lui Crăciun - a fost strămoaşă Gherga). Corespunzător cercetătorului Sjur Papazian în 2016, la Armeni “krak” = “foc” iar așa ceva conta, de exemplu “Ar” (versiunea scurtă de la “Ara” = “Creator”) având aceeași origine, la fel ca și particulele “Khar” / “Khor”, etc.; dintr-o astfel de perspectivă lingvistică, Gher-Ga ar fi “focul / lumina Pământului” (“Gher” preluând asemenea înțeles strălucitor, “Ga” fiind Pământul). Deoarece oriunde în lume toponimele proveneau de undeva - regula fiind că înainte ca un loc să dea numele unei persoane, un loc putea fi denumit după numele unei persoane - Crăciun a fost naşul regiunii Crişana (apoi de acolo apărând Crişan ca localnic); instituţia năşiei patrona naşterile (deopotrivă şi cununiile): persoane foarte importante, naşii tutelau noii apăruţi în societăţi (cu statusuri fie de născuţi, fie de cununaţi). Conform convenţiei străvechi - prin care direcţiilor cardinale le erau asociate culori - semnificaţia neagră a Crişanei nu era datorită culorii locuitorilor, regiunii ori apelor curgătoare, ci datorită poziţiei Nordice faţă de Banat / regiunea de suflet a Mamei; similar, în Banat toponimul Caraş însemna că era negru - adică Nordic - faţă de Gherdap / Defileul Dunării, ce era Fluviul Mamei. Cerna de pildă - pentru Râul Cărăşan / Bănăţean - dar şi verbul “a cerni” (a trece prin ciur) se înrădăcina cu proto Indo-Europeanul “kers” = “negru”; pe de altă parte, în Banat mai există şi Râul Caraş, însemnând “Negru”. Academicianul Petriceicu Haşdeu, referindu-se în 1873 la epitetul “zârnă” dat oii negre, l-a apropiat şi de planta otrăvitoare “Solanum nigrum”, Dac numită “Dierna” - aşa cum era notată şi Cerna, căci scrierile în Greaca veche sau în Latină nu-i puteau reda numele corect - savantul Cicerone Poghirc raportând “zârnă” la Indo-Europeanul “dherg-no”. Cârjancăi / plăticii - peşte comun în apele Române - i se mai spune “zorcan” (cuvânt înrudit cu “zori”, de la faptul că străluceşte). Peştii de apă dulce “caras” şi “crap” sunt de asemenea specifici în areal; pentru caras, în Ugro-Fină apare radicalul “karaka” iar pentru crap, e de ştiut că Latin se numea “carpa” (după cum a notat şi Cassiodorus), speciile având denumirile Trace:
Cercetătorul Lucian Costi în studiul “Limba Română - nașterea și falsurile istorice (taina formării cuvintelor, recuperarea originilor reale)” din 2016 a scris cumulat despre pește/ră și val/e astfel: “Cuvântul ‘val’ în românește are 2 sensuri: val de apă și val de pământ. Un val poate fi o ridicătură de apă și poate fi o ridicătură de pământ, amândouă fiind sensuri perfect logice pentru o minte evoluată. Val se referă la o ridicătură spațială în care dimensiunile determinante sunt înălțimea și lățimea, fără să specifice ceva despre lungimea valului, materia din care e constituit sau forma sa, care poate fi liniară, șerpuitoare, scurtă, medie, lungă, etc. Mai mult, româna are și sensul negativ pentru vorba ‘val’, adică sensul opus unei ridicături, și anume o scobitură, o ‘val-e’, construind singură un nou cuvânt prin adăugarea vocalei ‘-e’, de data aceasta cu sens antonimic. Cine a trecut bacalaureatul știe că o sinusoidă e compusă din secțiuni simetrice față de linia abscisei, alternativ deasupra și dedesubtul ei, unele convexe, altele concave, rămânând mereu curba aceleiași funcțiuni. Nu e normal ca o ridicare de aceeași formă convexă în spațiu, fie că e vorba de o masă de apă, fie că e vorba de o masă de pământ, să fie denumită la fel, adică un ‘val’, iar forma concavă să fie o ‘val-e’? Exact asta spune româneasca. Cei care au construit limba rumânească au pus în vorbe simple concepții complicate. Observarea atentă a spațiului e legată și de forme exterioare și de formele reciproce interioare. De exemplu, dacă ‘val’ este un concept studiat în teoria undelor, nu mai puțin surprinzător e conceptul pe care-l aflăm în făurirea cuvintelor românești de spațiu plin văzut dinspre exterior și spațiul gol de aceeași formă văzut dinspre interior. ‘Peș’ este o monosilabă ce făurește cuvinte atât pentru un spațiu plin în formă de umflătură privit dinspre exterior, cum e vizibil în forma generală a unui ‘peș-te’, sau de spațiu gol ca un balon privit din interiorul său, cum e o ‘peș-teră’, un spațiu scobit / scorburos ce pornește printr-o gură și crește în volum în măruntaiele Terrei, ca un fel de tipar negativ de turnat al unei statui care ar semăna cu un pește. Avem de-a face în ambele exemple cu conceptul binar, algebric de folosire a aceluiași grup sonor (ca ‘val’ / ‘val-e’) pentru noțiuni opuse, extins în cadrul conceptelor antinomice din geometria în spațiu (ca ‘peș-te’ / ‘peș-tera’) care e un alt tip de ‘+/-’ (plus/minus)! Un ‘peș’ se referă mai degrabă la un spațiu care este fusiform (‘fus’ e o alunecare de la ‘peș’, cum se vede din cuvântul german ‘fisch’, englezul ‘fish’). Codurile ‘p*ș’ / ‘p*s’ cuprind noțiuni legate de acea formă a spațiului! Asta spune o ‘păs-taie’, care e fusiformă și are margini tăioase. În ‘peș-tera’, al doilea element e păstrat intact în latină și italiană: ‘-terra’, ceea ce ne convinge că româna străveche dispunea de o varietate de rostiri, nu numai ‘țara’, ‘țărâna’, ‘țăran’, ci și ‘tera’; componenții slovei ‘peș-tera’ se regăsesc în latină (‘pis-ces’, ‘terra’). ‘Peștera’ e un cuvânt strict românesc. Existența cuvintelor ‘val’ / ‘val-e’ și ‘peș-te’ / ‘peș-tera’ ne spune că spațiul originar trebuia să fi fost vălurit, că trebuia să aibă peșteri, deci zone carstice (Carpații Meridionali, Apuseni, Peninsula Istria în nordul Dalmației, Alpii răsăriteni, Munții Macedoniei), că trebuia să aibă mare, pentru că avem sensul de val de apă, că trebuia să aibă munte. Marea Adriatică era limita apuseană a spațiului nostru antic. Spațiul reconstituit prin studiul limbii noastre coincide cu aria Vechii Europe - sau Pelasgia - ceea ce face ca faptele de limbă să fie în concordanță cu sursele arheologice / istorice. Limba română - studiată temeinic - e răspunsul viu dat tuturor năvălitorilor care au pretenția că nu ne-au găsit în această parte a lumii atunci când i-a apucat dorul de migrat”.
Academicianul Simeon Marian în “Înmormântarea la Români” din 1892 a consemnat: “Mai demult era datina de a se pune înaintea casei mortului - ca semn că acolo se afla un mort - un brad tânăr, ’nalt şi frumos, ce era împodobit numai cu flori, cu cununi şi cu năfrămi, cu formă ca un steag; în unele părţi ale Banatului era datină ca bradul, numit altminterea şi prapor, să se aducă din codru de juni numa’ pe umeri, nicidecum pe car. Bradul / buşteanul zânelor însemna ‘trecătoarea apelor’ spre cealaltă lume”. Academicianul Simeon Marian a publicat în aceeaşi lucrare cântecul funerar Bănăţean ca parte din ceremonia funerară cunoscută sub denumirea de “petrecerea mortului”, textul combinând foarte arhaice elemente de folclor ritual Românesc (trecerea sufletului peste mare, amintirea Potopului şi bradul ca punte între lumi): “Sufletu despărţit / De multe mâhnit / Pleacă şi se duce / Marea o ajunge / Vine marea mare / Vine-n tulburare / Greu urlând şi urducând / Toată lumea spăimântând / Unda sa aduce / Lumea s-o îmbuce / Tot mălini, călini / Brazi din rădăcini / Iar în râpa mărilor / Unde-i bradul zânelor / Trecătoarea apelor / Sufletul stătea / Şi mi se ruga / - Brade, brade / Să-mi fii frate / Întinde-ţi, întinde / Eu să le pot prinde / Vârfurile tele / Să trec preste ele / Marea în cea parte / Ce lumea-mi desparte!” (Este de remarcat că Banatul e una dintre cele mai îndepărtate regiuni Româneşti de Marea Neagră, realitatea după Potopul din mileniul VII î.C. fiind că Vechea Civilizaţie Europeană s-a centrat aşa tocmai ca să fie la distanţă sigură de fostul Lac Pontic, de aceea Potopul ajungând să fie copios menţionat în Banat / partea răsăriteană a Bazinului Panonic; neoliticul Lac Valaton / Balaton din Bazinul Panonic amintea la scară mai redusă paleoliticul Lac din Bazinul Pontic, al măreţiei Atlante: în regiunile Româneşti mai apropiate de bazinul marin nu imediat după Potop ci doar mai târziu au apărut culturi semnificative, acelea însă derivate din trunchiul Vechii Civilizaţii Europene, cea care a fost continuitoarea imediată a Civilizaţiei Atlante). Tradiţia bradului de Crăciun a fost păstrată şi de creştini, care pentru Naşterea Mântuitorului, mutată în 25 XII, nu au simbolic vreun palmier / “pal-mier” sau alt pom tropical din Betleem / “Bet-Leem” - locul Naşterii lui Iisus ca om - ci au preluat simbolul de la Potopul anterior celui biblic, anume mândrul brad, exprimând prin cetina sa mereu verde visul uman în nemurire: străvechiul Copac al Lumii (tipic atât mistic, cât şi mediului Nordic / zona dominată de Crăciun). În Epoca Pietrei - un timp al sacrificiilor umane - când era Crăciunul (ceremonia marcând depăşirea celei mai lungi nopţi din an), Soarele era rugat să revină cu puterea sa de căldură şi lumină, jertfa supremă pentru aşa ceva constând uneori din viaţa unui om ales special ca sol sfânt, trimis intenţionat pe Lumea Cealaltă” cu bucurie unanimă, răceala cadavrului / mortului de altfel egalând temperatura iernii în toi, ca semn al “trecerii”, complementară fierbinţelii sufletului / spiritului; ulterior, adulţii au decis sacrificarea primului născut, ca dar de Crăciun, integral ars pentru a trece în Cealaltă” Lume, pe de o parte micuţul scăpând de iarnă pentru totdeauna iar pe de altă parte Cerul fiind chipurile astfel “îmbunat” să permită trecerea peste frig, în sensul ca să nu fie iarnă grea: puterea grozavă izvorâtă din aşa ritualuri străvechi s-a transmis peste vremuri, inclusiv azi creştinii de Crăciun - în 25 decembrie - rugându-se divinului din Cer şi oferind daruri (bradul împodobit - corcodit cu zorzoane - care cândva marca mortul ca dar Crăciunului a rămas doar ca simbol verde în iarnă iar cadourile credincioşilor nu-s mai trimise către Cer, ci schimbate reciproc între ei, rugăciunile transformându-se corespunzător confesiunii acceptate). Se poate închipui că marele dar de Crăciun - foarte firesc în Epoca Pietrei - era jertfa umană; “târgul” consta în solul uman suprem sacrificat pentru ca să fie mesagerul rugii către Crăciun - ceremonia în ziua străvechiului Crăciun - în schimbul iernii blânde şi binecuvântării solare, festivităţile respective reluându-se anual (de obicei, curierul spre divin fiind câte un tânăr ales din comunitate, bradul împodobit marcând în momentul solemn locul sfinţit al sacrificării sale: în acele timpuri rămase în amintirea colectivă ca fericite, “Blajinii” - reprezentările oamenilor primordiali, numiţi Rahmani, Rohmani, Rugmani, etc. - erau păroşii care o dată pe an se întâlneau cu femeile pentru a face copii (mereu primăvară - în sezonul învierii - când erau “Paştile Blajinilor” cu tradiţionalul ospăţ al viilor şi morţilor). Pe atunci - în timpurile începuturilor - moartea era considerată fericita trecere în Cealaltă” Lume şi nu însemna jale. În 2000, Dr. Vasile Boroneanţ în “Arheologia peşterilor şi minelor din România” a consemnat despre cercetările sale din Banatul Românesc: “Trecuse glaciaţiunea şi se intrase în climatul cald post-glaciar, în care ambianţa faunistică şi floristică era alta. Oamenii puteau să circule şi să gândească liberi. Imaginile păstrate prezintă o lume cu o altă ideologie, cea care se dezvoltase datorită acelor schimbări. Ele sunt pe deplin reflectate în reprezentările din peştera Gaura Chindiei II - Coronini / sat fost Pescari 44,40 lat. N, 21,40 long. E, judeţul Caraş-Severin (cea dintâi peşteră cu reprezentări în culoarea roşie din ţară): reflectă aspiraţiile începând cu aproximativ 6000 î.C., cu sute de realizări de artă rupestră”. Acolo se pot vedea soarele, pasărea figurând-o pe Zeiţa Gaia şi clara impresiune a unei palme:
Dr. Mircea Eliade, în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a consemnat despre culoarea roşie: “Omul preistoric se comporta deja ca o fiinţă înzestrată cu inteligenţă şi imaginaţie. Cât despre activitatea inconştientului - vise, fantezii, viziuni, fabulaţii, etc. - putem presupune că ele nu se distingeau decât prin intensitate şi amploare de cele ale contemporanilor noştri. Dar trebuie să înţelegem termenii intensitate şi amploare în sensul lor cel mai puternic şi cel mai dramatic. Căci omul este produsul final al unei decizii luate ‘la începutul Timpului’: aceea de a ucide pentru a trăi. Timp de mulţi ani, paleo-antropii au trăit şi din vânătoare; fructele, rădăcinile, moluştele etc., recoltate de către femei şi copii, erau insuficiente pentru a asigura supravieţuirea speciei. Neîncetata urmărire şi doborâre a vânatului a sfârşit prin a crea un sistem ‘sui generis’ de raporturi între vânător şi animalele masacrate. ‘Legătura mistică’ între vânător şi victimele sale este relevată prin însuşi actul de a ucide; sângele vărsat este întru totul asemănător sângelui omenesc, în ultimă instanţă ‘legătura mistică’ cu vânatul dezvăluind înrudirea între societăţile umane şi lumea animală. Utilizarea ocrului roşu era substitut ritual al sângelui, deci ‘simbol’ al vieţii”. (Emblematic pentru vânătorii preistorici era roşul sângelui de pe ei - căci erau stropiţi de sângele animalelor vânate - ceea ce era o marcă a succesului avut la vânătoare; întoarcerile vânătorilor - cu posibila carne de împărţit - erau evenimente speciale de triumf, apreciate ca atare de restul membrilor grupului: momentele erau deosebite în viaţa colectivităţii, întărind legăturile familiale ori de prietenie, bazarea pe ceilalţi fiind un liant al coeziunii sociale). Despre bumerang (simbol pentru Gherga), savantul a scris: “Este de neconceput ca uneltele să nu fi fost încărcate de o anumită sacralitate şi să nu fi inspirat numeroase episoade mitologice. Primele descoperiri tehnologice - transformarea pietrei în instrumente de atac şi de apărare, dominarea focului - au asigurat nu numai supravieţuirea şi dezvoltarea speciei umane, ci au produs, în egală măsură, un întreg univers de valori mitico-religioase, au incitat şi hrănit imaginaţia creatoare. Valoarea magico-religioasă a unei arme - de lemn, de piatră sau de metal - supravieţuieşte încă la populaţiile rurale europene şi nu numai în folclorul lor. Mai ales ‘dominarea distanţei’, cucerită graţie armei-proiectil, a produs nenumărate credinţe, mituri şi legende. Ar trebui să reamintim cel puţin câteva din credinţele şi mitologiile uneltelor, în primul rând ale armelor, pentru a înţelege mai bine tot ceea ce pietrele cioplite ale paleantropilor nu mai pot să ne comunice. Orice document, chiar contemporan, este ‘spiritual opac’ câtă vreme nu ajungem să-l descifrăm integrându-l într-un sistem de semnificaţii. O unealtă preistorică sau contemporană nu poate să releve decât intenţionalitatea sa tehnologică: tot ceea ce producătorul sau posesorii ei au gândit, au simţit, au imaginat, au sperat în relaţie cu ea ne scapă. Dar trebuie să încercăm, cel puţin, să ne ‘imaginăm’ valorile non-materiale ale uneltelor preistorice. Căci, altfel, această opacitate semantică poate să ne impună o înţelegere complet eronată cu privire la istoria culturii. Riscăm, de exemplu, să confundăm apariţia unei credinţe cu data când ea este clar atestată pentru prima dată. Reamintim şi mitologiile articulate în jurul lăncilor / suliţelor ce se înfig în bolta cerească şi permit înălţarea la cer sau săgeţile ce zboară prin nori ori străpung demonii”.
Cercetătorul Moldovean Batog Bujeniţă în “Fascinaţia ipotezelor” din 2014 a scris: “Ne punem întrebarea dacă picturile rupestre, indiferent unde s-ar afla (cele mai multe din România sunt în Carpaţii Apuseni) reprezentau forme primordiale de artă sau dacă o civilizaţie străveche avea o nevoie profundă de a reprezenta scene din viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind un timp destul de îndelungat artiştii timpurilor, într-o vreme când hrana nu era uşor de procurat. Care era motivaţia unor asemenea atitudini? Studiile istorice au demonstrat că întotdeauna motivaţiile de tip religios au fost acelea care au dus la asemenea mobilizări de forţe, având ca final adevărate opere de artă. Iar acele reprezentări, specifice unei activităţi umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de responsabilitate (era vorba de uciderea unor fiinţe!), necesitau un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în timpurile noastre sacrificările animalelor au unele ritualuri care ne duc cu gândul la o rugăciune pentru iertarea păcatului uciderii. Prin urmare, întreaga grafică rupestră avea ca fundal o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânătoarea era principala sursă de hrană. Folclorul spaţiului carpatic - unul dintre acelea destul de puţin afectate de influenţele religioase sau de alte culturi de contact - are legenda lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o peşteră pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea. Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice şi normativelor romantismului târziu (a fost tipărită în 1875), este aparent simplă: Un vânător, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru întunecat ca şi firea sa îngrozindu-i pe cei din jur, care nu mai sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un moment dat, tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin de remuşcări acela se retrage într-o peşteră, unde aprinde un foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe care le ucisese, dar şi altele, considerate de Sânger ca fiind nemaivăzute (destul de ciudat pentru un vânător care, putem presupune că ştia fauna pe care o vâna). Sau poate tigrii de peşteră (cum a fost felina de la Cuciulat) sau rinocerul de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine, dreaptă şi necruţătoare, din sângele său a crescut un arbore cu frunze roşiatice numit sânger (‘Cornus Sanguinea’). Acest arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplită crucea Mântuitorului (este vorba desigur de interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au o importanţă deosebită, chiar şi în abordarea de faţă). Poetul Vasile Alecsandri a pus în versuri această legendă şi i-a modificat sfârşitul, dar problematica de bază rămâne. Cum ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de adevăr (povestirea tradițională în proză transmisă, de obicei, pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real), cred că este foarte important să ne străduim a ajunge la acest sâmbure. Este cert că legenda certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări de animale dar cu referire, s-ar părea destul de strictă, la activitatea de vânătoare, sugerând însă şi o funcţie ritualică a ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci posibila dispariţie a sa. Figura vânătorului Grui-Sânger este prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă defel încredere sau simpatie: ‘Ivindu-se pe munte o-naltă arătare / Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei! Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi groaza, pe care vânătorul ancestral o exercita asupra populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică, marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii omului-vânător, întrucât de-a lungul întregii sale existenţe societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar dacă cea de bază era păstoritul sau agricultura. Constatăm că, în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de către ţărani era pedepsită cu moartea. Chiar şi în contemporaneitate vedem că pentru a vâna îţi trebuie nu numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un anume comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă, literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice), întâlnirile de pregătire sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematică, întreceri sportive (ca trasul la ţintă), etc. Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat, însoţit si acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă, uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti). Putem spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale. Peşterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum readuse în lumina cunoaşterii, abia după decenii de dezbateri ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spune însă că el ştia despre peşteră, iar accesul în interior nu-i ridica nici o problemă (spre deosebire de prezent, când în peştera Coliboaia, spre exemplu nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără echipamente adecvate). Numai că pereţii cavernei pictate poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă (aproximativ 30 milenii). Prin urmare, se poate concluziona că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate marelui dezgheţ petrecut cam cu 10 milenii în urmă intrările în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformări severe. Cu toate acestea, amintirea lor a rămas în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea a trecut de la stadiul de vânător la cel de păstor / agricultor, rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi. Nu ştim desigur cât de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de evenimentele care au făcut posibilă răspândirea creştinismului pe continentul European, iar aducerea în discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale. Toate aceste sunt doar ipoteze: oricând discutabile sau interpretabile, dar să nu uităm că - păstrând proporţiile - tot ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer conţin informaţii istorice; iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!”
De exemplu, în Peştera Măgura 43,43 lat. N, 22,36 long. E din Timocul Bulgăresc - după cum a prezentat şi Dr. Andrea Arca de la “Institutul Italian de Protoistorie şi Preistorie” în 2014 - unde a fost atestată folosirea în neolitic a calendarului cu anul solar din 366 zile, sunt picturi rupestre neolitice semnificative, ce pot fi comparate cu reprezentări similare contemporane din Bazinul Dunării ale dansatoarelor în poziţii de orantă, respectiv ale muierilor cu braţele ridicate pentru rugi; în imaginile următoare apare înfăţişată invocarea vitalităţii = energiei sufletului Ka (respectiv Ga, căci conceptul provenea de la Gaia, Mama Pământului), pe vase din mileniul VI î.C. - de pe Valea Râului Pogăniș, de la Zorlenţu Mare 45,27 lat. N, 21,57 long. E / judeţul Caraş-Severin - la acele timpuri ritualul fiind cu ridicarea mâinilor spre Cer, ca ramurile unui copac, la moarte fantoma Ka, respectiv conştiinţa umană, rămânând ancorată Pământului Ga, după cum se vede:
În neolitic, “Ka” era răspândit nu numai în actualele Bulgaria și România, ci și în ceea ce azi e Serbia, anume atât în Timocul Sârbesc, cât și în Banatul Sârbesc. În 1965, antropologul Francez Andre Virel a scris despre conceptul Ka: “Braţele ridicate exprimă o stare pasivă, receptivă. Deschiderea braţelor deasupra capului înseamnă acelaşi lucru ca şi deschiderea coarnelor deasupra animalului sacru. În amândouă cazurile, deschiderea condiţionează şi semnifică primirea forţelor cosmice: cerul omului face parte din cerul Universului”. În “Simboluri sacre”, Robert Adkinson a notat despre vitalitate: “Forţa creatoare şi puterea vieţii şi-au găsit expresia în ‘ka’. Simbolizat de 2 braţe ridicate în aer, ‘ka’-ul era dublul persoanei. Postura defensivă a braţelor era gândită să îndepărteze forţele malefice care puteau ataca vitalitatea purtătorului. Fiecare persoană s-a născut cu propriul său ‘ka’, fiind un însoţitor permanent în timpul vieţii, continuând să trăiască după moarte, întorcându-se la sursa sa divină. Totuşi, ‘ka’-ul avea nevoie de îngrijire şi chiar mâncarea era privită ca având propriul ‘ka’. În formele sale timpurii, ‘ka’ reprezenta potenţa masculină”.
Ulterior, Kurganii = Indo-Europenii - care cunoşteau valorile magico-religioase ale cuvintelor şi cântecelor şi au reuşit să impună patriarhatul - au utilizat pentru ele, inclusiv pentru incantaţii, rădăcina “Kan”. În aceeaşi aşezare neolitică Bănăţeană Românească, tezaurul foarte bogat descoperit a cuprins şi alte artefacte, după cum se pot vedea câteva în imaginile următoare, înfăţişând un cuplu cu măşti, un vas cu figurine şi un capac prosopomorf (vechi de peste 7 milenii, toate realizate din argilă arsă):
Interesant este că în concepţia creştină bazată pe închipuirea rabinilor din Kanaan / Canaan despre Gheena, cu regăsire de exemplu şi în Valea Gurghiului / Ardeal - din cele mai recente 2 milenii doar, căci în patru cincimi din cele 10 milenii ale perioadei analizei Gherga a fost altfel - Infernul fiind legat de Pământ iar divinul de Cer, ceea ce, considerând lingvistic clasica translaţie “K”/“G”, ar corespunde etimologiei “forţei cosmice” / “spiritului ceresc” pentru Gherga = Ker-Ka (din proto Indo-Europenele Ker pentru “cer” şi Ka pentru “energia sufletului” / “mana”, adică forţa impersonală cu caracter sacru aflată în orice lucru sau fiinţă, fiind potenţa fecundă - de calitate - a substanţelor, încă utilizându-se expresii ca “mană cerească”); conform unor lingvişti, Gheena pentru Glie / Pământ s-a agregat cu “erga” pentru “lucru”, rezultând Ghe-erga: lucrătorul Gheenei sau chiar al “Lumii Celeilalte” ori grădinarul (cu forme ca Gherga, respectiv Gheorghe). Primele cuvinte din Biblie sunt: Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” / glia (erau cele mai importante elemente); asociaţia masculin-feminin opera ordonarea universală, pe principiul contrariilor care se completau. Este de înţeles că un aşa concept era propagat şi de cea mai veche civilizaţie post-diluviană din lume Ghargar / Ghaggar, din N Indiei (acolo Gha-Ggar pentru feminina Glie - masculinul Cer” echivala cu Ggar-Ga însemnând acelaşi mariaj Cer-Glie, Civilizaţia Ghaggar fiind dezvoltată în Bazinul Ghaggar - zonă ce a păstrat aşa denumire inversă - de către Garga / stăpânii acelui ţinut, persoanele păstrându-şi însă numele). În Banat, prezenţa Gherga din vechime s-a probat atât lingvistic prin sensul din mileniul VII î.C. datorat fuziunii celor 2 silabe ale sale - însemnând prima Cer şi respectiv a doua Glie / Pământ - fiind numele purtat de Marea Mamă a Epocii Pietrei = Doamna-zeu (femeia / soţia lui Dumnezeu, nerecunoscută de monoteiştii ultimelor milenii), cât şi scriptic începând cu mileniul VI î.C. prin consemnarea sa nominală - ca Ghirghe / Kirke - de prima scriere din lume, cea practicată atât în Banatul de sus / Montan, cât şi în Banatul de jos / mlăştinos. Arhetipul Mamei - prima formă de experienţă, căpătată inconştient - s-a concretizat de la Marea Zeiţă până la imaginea propriei mame a fiecăruia: figura mamei umple copilăria şi însoţeşte viaţa oricui, în timpurile arhaice adoraţia faţă de instituţia maternităţii găsindu-şi expresia mistică în Cultul Marii Zeiţe Mamă a Pământului, zămislitoarea tuturor formelor de viaţă, aliniată gliei roditoare şi apei stagnante (din care se credea că au purces toate formele de viaţă, Banatul Epocii Pietrei corespunzând foarte bine, fiind şi plin de mlaştini); de altfel, în Română a rămas feminina glebă” pentru brazda de glie (bulgărele pământului cultivat). Mama divină, ca duh al fecundităţii universale, patrona naşterile dar dădea şi moarte, ambivalenţa sa - de tânără ori bătrână - fiind în opoziţie cu arhetipul Tatălui / întruchiparea raţiunii şi voinţei; de la începuturi a fost credinţa că fiecare se naşte ca să moară: naşterea era considerată ca un dar al voinţei divine iar moartea era considerată ca o obligaţie faţă de divinitate. În mare vechime, pe lângă peşteri, îndeosebi locurile vulcanice şi mlaştinile erau căutate de oameni, pentru că acelea pe de o parte erau mai productive agricole iar pe de altă parte, deoarece mistic acolo se întâlneau Cerul cu subteranul (de pildă, conform Gherghinului Homer, Zeul Hefaistos / Vulcan - fiul Herei - a fost crescut de mama Graţiilor, el lucrând cu ajutorul Ciclopilor, după cum a consemnat şi poetul Roman Vergiliu în “Eneida”, bizantina enciclopedie “Suida” de la sfârşitul mileniului I atribuindu-i Zeului Vulcan şi fabricarea celor dintâi instrumente agricole “Gheorghina” iar unul dintre fiii săi, conform Carianului Pausania 2:31, era Ardalos, inventatorul fluierului, Strabon X 10:19 indicând Cureţii ca maeştri fluierari, geograful Anatolian precizând că Telchinii / Gherghinii erau însoţitori ai Zeiţei Rhea şi că erau Cureţi; se poate vedea în “făurarul” Ardalos - fiu al Zeului Vulcan - eponimul Ardealului, unde au fost primele extrageri de aur din lume, iniţial prin culegerea cu cerga din râuri, apoi prin săpături în munţi). Numele Grec Hefaistos - literar scris Hephaistos - era acelaşi cu Românescul hopaiţ” / opaiţ” (atributul său era Khalkeus - legat şi de prelucrarea cuprului - Romanii numindu-l Vulcan). De altfel, întâi vechii Egipteni - după cum a consemnat în secolul I î.C. filozoful Cicero - îl numeau Opas pe Vulcan (Muntele Sacru Olymp - Olump” în pronunţia originală - era luminat de lămpile sale): Hefaistos Khalkeus - făurarul zeilor, ştiut şi ca Opas / Vulcan, ai cărui nepoţi erau Karkinoi / Gherghini - a fost cel care a asigurat luminarea Vechii Lumi (conform istoricului Herodot Karka 3:37, inclusiv în Memphis / Egipt a fost un Templu al Cabirilor, de la ei instaurându-se termenul oriental kavir” pentru măreţ”; mama Cabirilor era numită Kabeiro / Koridwen - patroana riturilor Cabire din Frigia şi Tracia - echivalată cu Zeiţa Rhea). Filozoful Român Mircea Eliade afirma despre sacru: “O simplă contemplare a bolţii cereştiuneori este suficientă pentru a declanşa o experienţă; de aceea, cerul este un simbol cvasi-universal prin care se exprimă credinţa într-o forţă divină, creatoare a universului ce garantează fecunditatea pământului. Însuşirile sale observabile - îndepărtarea, imuabilitatea, grandoarea, frumuseţea sublimă - s-au contopit în conştiinţa mito-poetică şi religioasă cu o seamă de caracteristici axiologice: transcendenţă, superioritate, forţă, perenitate, creativitate, sacralitate, etc. Cerul şi pământul (glia) formează polaritatea primordială în sistemul gândirii mitologice. Cerul e un principiu activ masculin; e un fel de ‘suflet al universului’.” Ca regulator al ordinii cosmice, cerul e sediul zeilor uranieni şi tatăl conducătorilor. Mitul cununiei cerului cu pământul (glia) e cunoscut în multe părţi ale lumii. Cerul şi pământul (glia) au fost despărţite fie prin actul cosmogonic - adică apariţia lumii / creaţia universului - fie prin greşelile oamenilor; dar şi îndepărtate unul de altul, aceste 2 nivele ale universului comunică între ele prin razele solare, prin ploi, prin înălţimi (munţi, copaci, construcţii), prin solii cerului trimişi pe pământ, prin jertfele şi rugile oamenilor destinate cerului. Despre razele soarelui e de ştiut că în 1998, Dr. Ioan Ţicleanu - conferenţiar la Universitatea Bucureşti - afirma că “raza” e străvechiul cuvânt format din “Ra” (care a fost şi numele zeului solar în Egipt) şi “za” de la “zeu”. Plutarh în “Isis şi Osiris” 20 a scris: “Aşa cum curcubeul este o imagine a soarelui divers colorată de reflectarea razelor sale în nori, mitul este imaginea unui anumit adevăr ce oglindeşte o gândire identică în medii diferite”. În 1985, Ernest Bernea, în “Cadre ale gândirii populare româneşti”, susţinea că “tot ce-i pe pământ - cred românii - se naşte şi moare; nimeni nu poate opri asta. Ce-i în cer e veşnic; acolo-i locul bun: cu lumină şi cu dulceaţă, căci acolo Dumnezeu e aproape”. Lumina era un principiu al binelui, ca expresia forţelor cereşti / uraniene fecundante, asociată căldurii vieţii: produsă de foc, era legată de naşterea vieţii (lumina fecunda întunericul ca masculul femela, cele 2 întregindu-se, fiind complementare, ca perechea primordială din care au derivat toate făpturile şi de aceea divinităţile erau luminoase); lumina a rămas simbolul dragostei, salvării, elevaţiei spirituale - inclusiv a stării extatice din gândire - opunându-se haosului / hăului şi morţii. Filozoful Lucian Blaga considera că în virtutea transcendenţei ce coboară - specifică Românilor - există credinţa că la anumite date (îndeosebi primăvara, de Paşti ori de Sf. Gheorghe) “cerul se deschide” şi lumea asta ia contact cu Lumea Cealaltă”, căpătând puteri şi frumuseţi noi. Pământul era asociat cu pântecul matern, fiind cvasi-răspândită din Epoca Pietrei mitologia gliei materne; simbolizarea sa era prin chip feminin, ca soţie a cerului. Nunta cerului şi a gliei / pământului reprezintă motivul central al multor mitologii. Filiaţia fiinţelor umane cu glia e reflectată de miturile în care omul este un embrion crescut în pântecul pământului (în multe limbi, denumirea de “om” este înrudită cu a “pământului”); pământul e matricea tuturor vieţuitoarelor: matricea universală, atribuindu-i-se puteri regeneratoare. Dar pământul e şi un spaţiu infernal, tărâm al suferinţei şi morţii; însuşirea gliei de a da şi de a primi totul înapoi o înscrie într-un veşnic circuit al naturii: naştere, creştere şi moarte. Basarabeanul Victor Kernbach în “Miturile esenţiale” a consemnat: “Între cele 2 categorii de atribute (viaţă-moarte) există un raport de echilibru: chipul e surâzător, trupul darnic, sânul rodnic, însă pântecul care înghite şi digeră este conceput ca zona infernală a marilor taine subterane”; faţa întunecată - angoasantă a gliei / pământului - a fost întreţinută printr-un sistem de simboluri ale regimului nocturn, derivate din arhetipurile fiinţelor fantastice ori prin simbolurile adâncurilor (mormânt, labirint / ca marile adâncuri ale peşterilor, etc). Prinţesa / frumoasa adormită din pădure sau eroii basmelor Româneşti - plecaţi în zone neobişnuite după zmei - se confruntau cu morbul somnului letargic, deseori atunci când adormeau ivindu-se Hăul” / Haosul” (sau Dezordinea”), inclusiv cu exponenţi ca balaurii: de fapt, era conflictul dintre diurni şi nocturni, aţipirea - ducând chiar la somn prelungit - apărând din cauza dublei osteneli, mentală şi fizică (fie că erau oameni sau chiar zei / inclusiv Creatorul s-a odihnit); oboseala - fie că era umană sau divină - se datora contactului prelungit cu Hăul” / Haosul” (opus Ordinii” ce căuta a se instaura - la începuturi - în Vechea Lume). Dr. Andrei Oişteanu în Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească” a observat că preocupaţi de deşteptarea oamenilor, colindătorii începeau cu formule ca Sculaţi, nu dormiţi”, considerându-se că veghea oamenilor şi a zeilor contrabalansa vigoarea demonilor / zmeilor.
Istoricul Ştefan Stanciu în “Poporul român - continuator al civilizaţiei neolitice europene” a sintetizat: “Deşi frământată în decursul istoriei sale de numeroase războaie, Europa reprezintă o mare şi străveche sinteză culturală, receptivă la influenţele exterioare dar, dincolo de aparenţe, statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă cu 8-9 milenii. Pe la 7000 î.C., o dezvoltare timpurie a început pe arii extinse în sud-estul Europei unde, timp de aproape 4 milenii s-a constituit Vechea Civilizaţie Europeană. Marile realizări ale acelei civilizaţii - aşezări urbane, un sistem de scriere şi temple complicat ornamentate - au constituit matricea spirituală de la care a pornit iradierea culturală în arealul european. Vechea Civilizaţie Europeană a început după introducerea economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiată prin complexul orz-grâu-capră-oaie-vită-porc ce a apărut chiar înainte de 7000 î.C. în Orientul Apropiat, în Anatolia, în bazinul Dunării inferioare şi în România. Pe acea arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte s-au unificat într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în restul Europei. În jurul anului 6500 î.C., în Vechea Europă a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului VII î.C., în centrul Anatoliei şi în sud-estul Europei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele 2 mari regiuni fiind făcut permanent. Numeroasele figurine de lut descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în Serbia şi în sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.C., prezintă afinităţi cu cele din Mesopotamia. Imagistica mitică răspândită în acest imens areal, indică o uniformitate evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele fiind prevăzute cu contraforturi, fundaţii din piatră, pereţi din cărămidă şi acoperiş din plante pe structură din lemn. Astfel de case rectangulare au constituit satele neolitice din Vechea Europă, unele fiind prevăzute cu şanţuri de apărare şi ziduri. Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european s-a manifestat aproape unitar, fiind cunoscută distinct în zone regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma descoperirilor arheologice din epoca modernă. Complexele culturale neolitice din spaţiul românesc, conturate în intervalul de timp 6500-3500 î.C., au fost cunoscute sub diverse denumiri, depăşind geografic graniţele statului modern. Până către anul 5000 î.C., s-a cristalizat cultura veche europeană’, cu variantele sale regionale, prezentând tradiţii semnificative în arta ceramicii, arhitectură, organizarea cultică, instituţiile de conducere, o scriere rudimentară şi specializări meşteşugăreşti. Către sfârşitul perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului în special. Populaţiile de agricultori şi meşteşugari neolitici trăiau în sate mari, destul de numeroase (au fost cunoscute câteva mii de aşezări), devenite chiar de tip urban, şi-au ridicat temple, au creat o lume mitică reprezentată în figurine de lut şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală. Interpretarea unor semne incizate pe ceramică, descoperite în aşezările neolitice au condus la concluzia unor cercetători asupra existenţei unei scrieri vechi europene’ ce a precedat-o pe cea sumeriană cu 2 mileniiVechea Civilizaţie Europeană a creat pe distanţa a 4 milenii un substrat suficient de puternic, extrem de profund, ce a stat la baza vieţii spirituale şi a culturilor europene din epocile ulterioare, cu pregnanţă în regiunile de manifestare a neoliticului. Simbolurile şi imaginile grafice ale Vechii Civilizaţii Europene au constituit gramatica şi sintaxa unui fel de meta-limbaj prin care s-a transmis un întreg sistem de gândire mitică. Zeiţele şi simbolurile naturale din neolitic vorbesc’ şi astăzi în culturile europene într-un limbaj ce atestă perenitatea şi continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului”.
Steagul Europei
În “Cultura românească în Banat”, Dr. Viorel Boldureanu a scris: “Vechea Civilizaţie Europeană a fost anterioară infiltrării popoarelor indoeuropene: o civilizaţie care a cunoscut aşezări urbane, un sistem de scriere şi temple complicat ornamentate, care a înflorit în sud-estul Europei începând cam cu 7 milenii înaintea erei noastre şi a durat timp de peste 3 milenii. Consolidarea unui astfel de bloc cultural cu rădăcini şi identitate proprie îndată după apariţia unei economii producătoare de hrană face din acea realitate culturală şi de civilizaţie o entitate independentă şi nicidecum o reflectare provincială a evoluţiei culturale din Orientul Apropiat prin ‘importuri’ şi ‘migraţii’, termeni care - în consecinţă - sunt nejustificaţi în explicarea originii primei civilizaţii europene. Năvălitorii indoeuropeni, venind din regiunea Niprului inferior, trăind în comunităţi mici şi fiind apţi să călărească, puteau să ajungă uşor în regiunile de la vest de Marea Neagră, unde găseau condiţii ideale pentru păşunat. Cu toate că doar în mică măsură era formată din cultivatori, populaţiei acesteia, numită Kurgan, îi era mai uşor să pătrundă în zone deja cultivate, decât să cultive în stepă. Este de mare însemnătate că deşi predominant păstori, aceia nu erau nomazi de tipul populaţiilor central-asiatice cunoscute în epocile ulterioare. Prin urmare, predispoziţiile de stabilizare a acelei populaţii indoeuropene, firave la început, puteau să fie stimulate în acest areal dens populat - încă din mileniile anterioare - şi deosebit de prielnic al ‘Vechii Europe’. Multe dintre zeităţile străvechi au continuat să existe în basme, în credinţa şi în cântecele mitologice, într-o varietate de ipostaze. Cultura Vechii Europe a fost matricea unor credinţe şi practici mult ulterioare. Rafinamentul, frumuseţea şi forţa tradiţiilor sale religioase sunt o parte esenţială a moştenirii culturale europene. Credinţa în puterea elementului feminin, adaptarea la ciclurile naturale, îmbinarea sacrului cu profanul şi celebrarea vieţii şi regenerării au multe lucruri de spus până azi. După opinia noastră (fondată pe argumentele oferite de folcloristica bănăţeană) ponderea cea mai mare în persistenţa unor embleme şi simboluri din ‘Vechea Cultură Europeană’ în cultura populară românească se concentrează în ceea ce am putea numi ‘religia casnică’ trecută în clandestinitate după invaziile indoeuropene şi practicată în familie de bunică şi mamă, deci tot în mod matrilinear, realitate etnoculturală şi spirituală semnalată în legătură cu Banatul până la sfârşitul Evului Mediu şi numită - după cum se ştie, de Lucian Blaga şi în chip similar de Mircea Eliade - drept ‘teologie populară’. Aspectul ‘polimorf’, grandioasa dezvoltare a mitologiei tradiţionale româneşti până la a fi ajuns o ‘teologie populară’ se explică prin faptul că la rândul lor, politeismul şi panenteismul vechii religii s-au fixat, s-au dezvoltat şi au persistat datorită permeabilităţii, complexităţii şi compatibilităţii substratului ‘Vechi European’ din zona carpato-dunăreană, în speţă din partea sud-vestică a României, suprapunerile indoeuropene, ca şi cele din timpurile istorice de mai târziu (ale culturii mediterane, orientale, greco-latine, clasice) fiind asimilate şi detectabile aici în stratificarea lor pe substratul ‘Vechii Culturi Europene’. Pentru mai dreapta cunoaştere şi înţelegere a contribuţiei ‘sintezei bănăţene’ la fundamentele ideatice ale edificiului ‘Vechii Europe’ e necesară examinarea atentă: ‘Vechea Europă’ se caracteriza printr-o civilizaţie sedentară, locuind în aglomerări mari, având o structură comunitară de tip matrilinear, egalitar şi paşnic; ideologia ei era axată pe aspectele eterne ale naşterii, morţii şi regenerării, simbolizată prin principiul feminin al Mamei Creatoare. Acea Creatoare sau ‘Atotdăruitoare’ era reprezentată ca o zeitate antropomorfă cu funcţii nu opuse, ci mai degrabă complementare - dăruitoare ale vieţii dar şi de cunoaştere a ei. ‘Atotdăruitoarea’ a descins în sistemul religios preistoric în chip categorial; în a doua categorie, ea este zeiţa regenerării şi transformării, întruchipând reînnoirea şi renaşterea forţei vitale, ori potenţialul embrionic al vieţii. În a treia categorie, zeiţa conota fertilitatea, nemurirea şi ca zeiţă-gravidă se reîntorcea la complementaritatea iniţială: Mama-glie şi Mama-morţilor. Zeitatea creatoare Atotdăruitoare - într-un raport de interferenţă cu acel principiu - crea lumea, o încărca cu energie, o susţinea cu lichidul dătător de viaţă şi împărţea moartea la momentul oportun. Zeiţa regenerării era promisiunea de viaţă, apărută miraculos din moarte, şi cârmaciul timpului ciclic. Ei îi aparţinea darul transformărilor. Tărâmul zeiţelor era cerul, pământul şi lumea subpământeană. Conceptul de principiu divin feminin era manifestat în formă umană, animală şi abstract-simbolică. De aici, am spune noi, în spaţiul culturii tradiţionale româneşti poate mai mult, dar fără îndoială mai evident şi mai armonios decât în alte civilizaţii tradiţionale ale etniilor europene, fuziunea între tărâmuri, între nivelurile realului din ontologia tradiţională românească, comunicarea dintre ele - toate acestea mult mai strânse, mult mai apropiate, coerente, nepolarizate antagonic. De aceea este relativ dificil de înţeles pentru noi, modernii, sensul fertilităţii în accepţia ei originară, aşa cum a apărut în paleolitic. Fertilitatea pământului a devenit o preocupare primordială numai în era producerii hranei”. Pe baza introducerii grâului, se poate observa răspândirea agriculturii în Europa (kyr = mileniu):
Răspândirea agriculturii în Europa
În Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a explicat “ireductibilitatea creaţiilor spirituale la un sistem pre-existent de valori: în universul mitologic şi religios, orice creaţie îşi re-crea propriile structuri. În mare, se pot distinge: 1) grupele de polarităţi cosmice şi 2) acele polarităţi care erau direct legate de condiţia umană. Desigur, exista o solidaritate structurală între dihotomiile şi polarităţile cosmice şi acelea care se raportau la condiţia de a fi a omului. Plecând de la un anumit moment istoric, mai ales polarităţile de al doilea tip au deschis calea speculaţiilor filozofice sistematice. Printre polarităţile cosmice se pot discerne cele ale structurii spaţiale (dreapta / stânga, sus / jos, etc.), ale structurii temporale (zi / noapte, ritmul anotimpurilor, etc.) şi în fine, cele exprimând procesele vieţii cosmice (viaţă / moarte, ritmurile vegetaţiei, etc.); în ce priveşte dihotomiile şi polarităţile legate de condiţia umană şi uneori servindu-i drept cifru, ele au fost mai numeroase şi - s-ar putea spune - mai ‘deschise’. Perechea fundamentală era de tipul bărbat / femeie, dar existau şi dihotomii etnice (‘ai noştri’ / străinii), dihotomii mitologice (gemenii antagonici), religioase (sacru / profan, care - de fapt - exprimau o dihotomie totală, raportându-se deopotrivă la cosmos, viaţă şi societatea umană; zei / adversari ai zeilor, etc.) şi dihotomii etice (bun / rău, etc). Ceea ce frapează de la început în această clasificare provizorie şi incompletă este faptul că un mare număr de dihotomii şi polarităţi se implică reciproc, ca - de pildă - polarităţile cosmice şi dihotomiile sexuale sau religioase. În cele din urmă, ele exprimau modalităţi ale Vieţii sesizate ca ritm şi alternanţă”. Despre hierogamie - adică împreunarea zeilor ori a principiilor de sex opus - Dr. Mircea Eliade în Morfologia religiilor” a scris: “Hierogamiei îi corespundea, în general, orgia. Unirii perechii divine trebuia să-i răspundă, pe pământ, desăvârşita frenezie. Alături de perechile tinere care repetau hierogamia pe brazde, trebuia să aibă loc o potenţare maximă a tuturor forţelor colectivităţii. Oamenii nu făceau altceva decât să imite modelul divin - mai ales când de acea imitaţie depindea bunăstarea întregii lumi şi îndeosebi destinul vieţii vegetale şi animale. Excesele împlineau un rol precis şi salutar în economia sacrului. Ele rupeau zăgazurile între om, societate, natură şi zei; ajutau să circule forţa, viaţa, germenii dintr-un nivel într-altul, dintr-o zonă a realităţii în toate celelalte. Ceea ce era vidat de substanţă se împlinea, ceea ce era fragmentat se reintegra în unitate, ceea ce era izolat se topea în marea matrice universală. Orgia făcea să circule energia biotică şi sacră. Pretextele pentru dezlănţuirea ei erau îndeosebi momentele de criză cosmică sau de opulenţă. În timp de secetă, în multe părţi alergau femeile goale pe câmp, ca să trezească virilitatea Cerului şi să provoace ploaia; în alte regiuni, nunţile sau naşterile gemenilor se sărbătoreau prin uriaşe, înspăimântătoare orgii: ele erau în legătură fie cu drama vegetaţiei, fie cu ceremonialele agrare. Pământul trebuia însufleţit, Cerul trebuia îndârjit, ca hierogamia cosmică - ploaia, căldura - să se împlinească în condiţii optime, ca grânele să crească şi să rodească, femeile să nască fii, animalele să se înmulţească şi morţii să-şi poată îndestula nefiinţa cu fiinţă. Pot fi descoperite urme falice în ceremoniile agrare europene: ‘Bătrânul’ era uneori înfăţişat falomorf iar ultimul snop era numit pe alocuri ‘Târfa’ sau i se alcătuia un cap negru cu buze roşii (originar culorile magic simbolice ale organului generator feminin). Excesele aveau loc la anumite sărbători arhaice ale vegetaţiei. Orgia se dezlănţuia pentru a exacerba şi maximaliza forţele de reproducere şi creaţie ale întregii naturi. Orice decenţă era uitată pentru că era vorba de un lucru mult mai serios decât respectul normelor şi obiceiurilor: era vorba de asigurarea continuităţii vieţii. Orgiile nu se articulau cu exclusivitate în ansamblurile agrare, deşi ele au păstrat întotdeauna anumite incidenţe cu riturile de regenerare (‘Anul Nou’) şi fecunditatea; se poate surprinde o perfectă analogie între fenomenul şi mistica agricolă şi orgiaca modalitate a vieţii colective. Întocmai ca seminţele ce-şi pierdeau contururile în marea contopire subterană, desfăcându-se şi devenind ‘altceva’ (germinarea, încolţirea) -  oamenii îşi topeau individualitatea în orgie, totalizându-se într-o singură mare unitate vie. Astfel realizau o definitivă confuzie, în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai putea distinge. Se reactualiza experimental starea primordială pre-formală - ‘haotică’ - stare ce promova, prin virtutea magiei imitative, topirea germenilor în aceeaşi matrice telurică: omul se reintegra într-o unitate bio-cosmică, chiar dacă acea unitate însemna o regresiune de la modalitatea persoanei la acela de germen; într-un anumit sens, orgia îngăduia omului o condiţie agricolă. Abolirea normelor, a limitelor şi a individualităţilor, trăirea deplină a tuturor posibilităţilor telurice şi nocturne echivala cu dobândirea condiţiei seminţelor ce se descompuneau în pământ, abandonându-şi formele pentru a da naştere unei noi plante. Între alte funcţiuni pe care le îndeplinea în economia spirituală şi psihologică a unei colectivităţi, orgia o avea şi pe aceea de a face posibilă şi a pregăti ‘reînoirea’, regenerarea vieţii. Trezirea dintr-o orgie putea fi omologată cu ivirea colţului verde din brazdă: o nouă viaţă începea şi pentru acea viaţă nouă orgia l-a îndestulat pe om cu substanţe şi elan. Ceva mai mult: orgia, reactualizând haosul mitic dinaintea creaţiei, făcea posibilă repetarea acelei creaţii; omul regresa provizoriu în starea amorfă, pre-formală, nocturnă a ‘haosului’ - pentru a renaşte cu mai multă vigoare în forma sa diurnă. Orgia - ca şi cufundarea în apă - anula creaţia, însă în acelaşi timp o regenera; se poate identifica în structura orgiei dorinţa de repetare a unui gest primordial: creaţia organizând haosul. Orice ‘sărbătoare’ cuprindea vocaţia orgiastică. Regenerarea se ‘dobândea’ - prin gesturi magice, prin Marea Zeiţă, prin prezenţa femeii, prin puterea erosului, prin colaborarea cosmosului (ploi, căldură, etc.); ceva mai mult: toate acelea erau posibile întrucât repetau un gest primordial - fie el hierogamie, fie regenerarea timpului (‘Anul Nou’), fie orgia ce reactualiza regimul haotic arhetipal. Nimic nu se obţinea de-a gata; câştigarea vieţii era numai muncind şi acţionând în conformitate cu normele intuite de conştiinţa agricolă: repetând gesturile primordiale. Deci, speranţele pe care şi le lega omul agricol de exemplul vegetaţiei erau de la început orientate către ‘fapt’: procedând într-un anumit fel, acţionând după anumite modele, omul putea spera în regenerare (actul ritual era indispensabil). Misterele vechi nu numai că au păstrat urme de ceremoniale agrare dar nu se puteau organiza ca religii iniţatice dacă n-are fi avut înapoia lor o lungă preistorie de mistică agrară: adică dacă spectacolul regenerării periodice a vegetaţiei nu ar fi relevat - cu multe milenii înainte - solidaritatea între om şi sămânţă şi speranţele într-o regenerare după şi prin moarte. Se obişnuieşte a se spune că descoperirea agriculturii a schimbat radical destinul omenirii, asigurându-i o hrană abundentă şi îngăduind o creştere prodigioasă a populaţiei; se pare că descoperirea agriculturii a avut consecinţe hotărâtoare pentru cu totul alte motive: nu creşterea populaţiei sau supra-alimentaţia a decis destinul omenirii - ci ‘teoria’ pe care şi-a însuşit-o omul descoperind agricultura (ceea ce a ‘văzut’ el în grâne, ceea ce a învăţat el din contactul cu ele, ceea ce a ‘înţeles’ din exemplul seminţelor ce-şi pierd forma sub pământ au alcătuit lecţia hotărâtoare). Agricultura a relevat omului o anumită unitate a vieţii organice (analogia femeie - câmp, act generator - semănat, etc.) şi de la acea revelaţie au pornit cele mai fundamentale sinteze mentale: viaţa ritmică, moartea ca regresiune, etc. (esenţiale pentru evoluţia omenirii au fost acele sinteze mentale, făcute posibile numai după descoperirea agriculturii); una dintre principalele rădăcini ale optimismului se afla în mistica agrară preistorică: întocmai ca sămânţa, mortul putea nădăjdui într-o revenire la viaţă, sub o formă nouă”. Începuturile în Europa apar pe hărţile Epocii Pietrei, sub patronajul Zeiţei Ghirghe (de la jumătatea mileniului VII î.C., când se obişnuia reîntoarcerea sezonieră sistematică pe aceleaşi locuri, potrivit practicii transhumanţei - consacrată din Epoca Pietrei, cu multe migraţii - de pildă, cea mai recentă mişcare de amploare pe aceeaşi direcţie fiind invazia Medievală otomană):
(În prezent, la începutul mileniului III, în Vestul Anatoliei încă poate fi vizitat Templul Gherga, datând din mileniul I î.C. prin forma sa realizată pietros, versiunea anterioară - mult mai veche decât cea vizibilă azi a templului pietros Gherga din mileniul I î.C. - fiind din lemn / așa după cum e înfățișat sculptural acolo, în Sanctuarul Anatolian Gherga, mare și milenar așezământ religios). Din mixajul acelor populaţii s-a format cel mai vechi popor din Europa, în actualul spaţiu Român (cuprinzând Gherghi, credincioşii Marii Mame Ghirghe, pe atunci Doamna-zeu şi al lui An / Zeul Timpului şi al Cerului): în Bazinul Dunării, nomazii / păcurarii Nordici s-au amestecat cu sedentarii / agricultori Sudici; apoi, în migraţiile lor, “primitivii” Indo-Europeni au asimilat continuu populaţiile sedentare agricole, mai evoluate şi mai bogate decât ei, deoarece societăţile pastorale nu puteau fi independente de ale cultivatorilor. Amestecul celor 2 culturi - nomadă (războinică, pastorală, patriarhală) şi sedentară (paşnică, agricolă, maternă) - a dus la împrumuturi reciproce; ritmurile vieţii animale - bazate pe reproduceri şi sacrificii - s-au suprapus ciclurilor agricole iar în grupările familiale s-au întrepătruns raporturile bărbăteşti determinate de sanguinitate (ierarhii masculine legate de categoriile de vârstă) cu cele feminine determinate de afinitate: asocierea sub un acelaşi acoperiş a mai multor femei străine, care au născut mulţi Gherga, atât păcurari Gregori / Grigori cât şi agricultori Gheorghe / George. Indo-Europenii au respectat numele Gherga, respectiv societăţile apărute s-au structurat către civilizaţia actuală / Banatul fiind primul loc de întâlnire în Europa (Ghergarii / Gherganii ridicând megalitic Gargare şi Gorgane, ca mărturii ale puterii lor):
Kurganizarea / Indo-Europenizarea Bazinului Dunării inferioare 
Dr. Gheorghe Ivănescu 1912-1987 (membru corespondent al Academiei Române) a afirmat: “O sarcină ştiinţifică care încă nu şi-a găsit decât în mică măsură realizarea este aceea a identificării cuvintelor de împrumut din limba indoeuropeană primitivă. Lucrul acesta trebuie făcut ţinându-se seama de cele mai noi cercetări arheologice privitoare la patria primitivă a indoeuropenilor şi la cultura lor şi la cele mai vechi migraţii indoeuropene, adică printr-o confruntare a ideilor lingvistice cu cele arheologice. În legătură cu procesele de glotogeneză a limbilor din Antichitate nu s-au putut spune până astăzi lucruri interesante, pentru că n-au fost lămurite procesele de glotogeneză în general şi nu au fost bine cunoscute migraţiile indoeuropene. Dat fiind însă că o populaţie cuceritoare impunea în era preistorică limba sa populaţiilor cucerite fără constrângerea unor state ca cele sclavagiste, trebuie să concludem că atunci erele de glotogeneză durau mai mult (nu câteva secole, ci mai mult decât un mileniu). Lingvistul Illic Svityc a reuşit să descopere corespondenţele fonetice dintre indoeuropeana primitivă şi ugrofinica primitivă”. Dr. Theofil Simenschy a enunţat: “Indoeuropeana primitivă a fost una din formele pe care le-a luat o limbă vorbită mai înainte. Pentru explicarea ei, va trebui deci să se arate că există alte limbi înrudite; dacă - după cum se pare - caucaziana, indoeuropeana, limba ugrofinică şi limbile mediteraneene au ieşit din aceeaşi limbă străveche, se va putea constitui o nouă gramatică pentru o perioadă anterioară”. În Epoca Pietrei, vânătorii deseori puneau foc vegetaţiei pentru a scoate animalele din habitat, în scopul de a le captura pentru hrană, îmbrăcăminte, etc. (acea metodă însemna însă distrugerea mediului prin uciderea mai multor animale decât aveau nevoie - inclusiv privarea culegătorilor de a mai avea plante bune pentru cules - şi implica deplasările pe mari distanţe în căutarea de noi teritorii); când au început să se aşeze - domesticind animalele şi cultivând pământul - au avut şi timp pentru a se concentra pe religie, artă, arhitectură, etc.: civilizaţiile nu s-ar fi putut dezvolta fără inventarea agriculturii. Oamenii au început să cultive cereale pentru că prin fermentarea lor obţineau bere, băută religios (literalmente - prin compusul dintre sufletul “Ba” şi soarele “Ra” ori al Mamei Rhea - “berea” / be-rea era “sufletul soarelui” Ra sau “sufletul Rheii”). La început, cultivarea cerealelor n-a fost pentru hrană (deoarece pe atunci existau surse de hrană mult mai variate pentru culegători, care nu aveau nevoie neapărată de cereale), ci pentru a produce cantităţi mai mari de alcool, recoltele mai mari de cereale fiind astfel absolut necesare; de altfel, e de observat paralelismul dintre “a alege” şi “a culege” (de pildă, întâi zerul se fierbea, ca să se aleagă din el urda dulce, culegerea şi alegerea întrepătrundu-se în unele semnificaţii). Iniţial, ţăranii însă lucrau mai mult decât culegătorii sau vânătorii dar agricultura avea un mare avantaj: creşterea animalelor şi recoltele pe o suprafaţă limitată permiteau susţinerea unei populaţii mai mari, ceea ce însemna putere. Odată ce oamenii au înţeles asta, au început să se aşeze temeinic; ţăranii au curăţat locurile pentru plantări dar turmele crescute necesitau mai mult teren pentru păscut; construcţiile erau din lemne - folosite şi la foc, “dordola” fiind un arhaism Român pentru “buturugă”, în Albaneză “kercu” / “dalta” instaurându-se ca un cuvânt rezonând cu Garga pentru unealta cioplitoare, de fapt o persoană “cioplită” fiind o persoană cultă, etc. - ceea ce a dus la eliminarea pădurilor din jurul localităţilor (condiţiile climatice uneori nefiind propice - fie ca veri uscate, fie ca ierni umede erodând solul - şi regenerarea naturii neîmplinindu-se, au determinat populaţiile să-şi abandoneze uneori aşezările, în căutarea altor locuri mai bune de trai). Dr. Mircea Eliade - ales post-mortem membru al Academiei Române - în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris: “La început, agricultura a pătruns lent în unele regiuni ale Europei. Pe de o parte, climatul postglaciar permitea societăţilor să subziste din produsele de vânătoare şi pescuit. Pe de altă parte, cultura cerealelor trebuia adaptată la zona temperată şi cu păduri. Primele comunităţi agricole s-au dezvoltat de-a lungul cursurilor de apă şi la liziera marilor păduri, propagarea agriculturii dovedindu-se un proces ineluctabil - în pofida rezistenţei unor populaţii - difuziunea culturii plantelor alimentare fiind mai ales după cristalizarea păstoritului. Procesul indo-europenizării - caracterizat de migraţie, cucerirea de noi teritorii, supunere urmată de asimilarea locuitorilor - n-a încetat până în Epoca Modernă; nu se mai cunoaşte un exemplu similar de expansiune lingvistică şi culturală de asemenea proporţii”. Academia Română în “Istoria românilor” din 2012 a indicat: “Păstoritul a fost una din ocupaţiile cu o bogată simbolistică, ale cărei origini pot fi identificate în timpul domesticirii şi creşterii primelor animale, când figura păstorului se bucura de prestigiu sacral; păstorul / ciobanul era mai aproape de natură decât agricultorul / ţăranul, consecinţa fiind unele valenţe magice atribuite primului. După unele opinii, a existat chiar o divinitate arhaică a păstorilor şi a păstoritului: Zeul-Moş (mulgerea animalelor avea o semnificaţie aparte, fiind considerată un adevărat ritual sacru, înconjurat de o mulţime de reguli menite atât să protejeze animalul de influenţe malefice, cât şi stimuleze producţia de lapte). Muncile agricole - cunoscute în tradiţia românească drept iniţiate de 2 fraţi - erau integrate în ritmurile naturii şi prin pildele inspirate de ele dezvăluiau taine ale împărăţiei cereşti; un bun agricultor ştia când trebuia să semene şi când să culeagă, după cum ştia şi să descifreze semnele naturii”. Este de ştiut că ritul / ritualul - cuvânt legat de Sanscritul “rită” - era aspectul practic al mitului iar a cunoaşte miturile înseamnă a afla originea lucrurilor. Sociologul Evreu Emile Durkheim 1858-1917 în “Formele elementare ale vieţii religioase” a susţinut: “Riturile au fost moduri de acţiune născute doar în sânul grupurilor reunite şi erau destinate a suscita, a întreţine sau reface anumite stări mentale colective (apoi şi reprezentările religioase au fost reprezentări colective, exprimând realităţi colective); toate faptele religioase au fost lucruri sociale, produse ale gândirii colective. Credinţele religioase sunt întotdeauna comune unei colectivităţi determinate care aderă la ele şi îi practică riturile; ele nu sunt admise doar cu titlu individual de către membrii colectivităţii, ci constituie ceea ce conferă unitatea grupului uman: indivizii care îl alcătuiesc se simt legaţi între ei prin chiar credinţa lor comună. Vorbim o limbă pe care nu noi am creat-o, invocăm drepturi instituite de alţii, tezaurul de cunoştinţe este transmis unei generaţii fără ca aceasta să-l fi adunat, etc.; datorăm societăţii diversele câştiguri ale civilizaţiei şi - dacă în general nu cunoaştem surse de unde provin ele - ştim (cel puţin) că nu reprezintă opera noastră: or, ele sunt cele ce conferă omului o fizionomie personală printre celelalte fiinţe, deoarece omul e om doar datorită civilizaţiei”.
Începutul Civilizaţiei Europene
În “Dacia preistorică”, savantul Român Nicolae Densuşianu a scris despre “Columnele lui Hercule numite Gherdapuri”: “Columnele lui Hercule poartă la poetul Pindar 155 numele de ‘Porţile Gadira’. În ‘Iliada’ lui Homer 8:15, acea vestită poartă a Europei e cunoscută sub numele de ‘Porţile de Fier’, care se aflau în Ţara Arimilor, acolo unde a fost aruncat într-o peşteră adâncă Typhon, legendarul balaur al teogoniei (Hesiod 820); iar la poetul Claudian 237, ele figurează sub numele de Porţile de Fier ale Geţilor. De aici înainte comunicaţiunea pe vechiul Oceanos Potamos - sau Istru - ne apare extrem de dificilă pentru vasele ţinuturilor meridionale. Lângă Columnele lui Hercule, spuneau cei vechi, se afla o fâşie lungă şi lată de stânci colţurate, unele vizibile iar altele ascunse sub suprafaţa apei, şi cari se întindeau de-a curmezişul prin vechiul Oceanos de la un ţărmure la altul (Scylacis Periplus 122). Lângă acea barieră înfricoşătoare de stânci, ce forma locul cel mai periculos al Istrului, se afla pe ţărmurele de Nord aşa numita ‘Poartă de Fier’, o strâmtă potecă pentru călătorii pe uscat, desigur închisă odată cu o Poartă. Care era însă originea numirii? După uzul limbei Române, obstaculele naturale, de stânci şi petre mai mari, ce se întind de-a curmezişul prin albia unui râu de la un mal la altul - şi unde apa în cursul său, izbindu-se de ele, formează o linie de talazuri - poartă numele de ‘gard’. În vechile tradiţiuni Greceşti, Prometeu a fost adus în legătură cu diluviul ce acoperise într-un timp îndepărtat pământul Greciei. Zeus - după cum a scris Apollodor 1:7 - a hotărât să stingă genul de aramă al oamenilor; Prometeu l-a învăţat pe fiul său Deucalion - care părăsind Caucazul ajunse rege în Tesalia - să construiască o arcă, în care să-şi pună toate lucrurile necesare pentru trai. Îndată după aceea, Zeus slobozi din cer torenţi de ploaie, acoperi cu apă partea cea mai mare a Greciei, încât au pierit toţi oamenii, afară de aceia cari fugiseră pe munţii cei mai înalţi. Pe Prometeu - egalat cu Zeul Mitra, care avea ca simbol corbul - popular vechii Români îl numeau Corbea sau Gruia şi ştiau că hrana în locul unde se afla îi era dusă de corbi; Deucalion (Deu-Calion însemnând Zeu-Frumos, Românii aveau Făt-Frumos), considerat fiu al lui Gadeir / Prometeu, a plecat din Caucaz în Tesalia când nivelul marin creştea. Urmele acestei legende Prometeice le mai aflăm şi azi la poporul Român: ‘Despre un jidov (Uriaş) se povesteşte că dând Dumnezeu Potop, ca să-i prăpădească, el a pus un picior pe un munte şi un picior pe un alt munte, de o parte şi de alta a Oltului, dar punându-se păsările cerului pe el, a căzut în apa Oltului. Acolo Oltul face şi acum un tălaz mare, formând o brazdă de-a curmezişul apei, ca şi cum ar trece peste un gard. Oamenii numesc locul ca acela unde a căzut Uriaşul; se află în judeţul Vâlcea, mai sus de Râmnic’. După o altă variantă, în fond identică cu cea precedentă: ‘Uriaşii au pierit de când cu Potopul. Atunci ei de frica înnecului s-au suit pe vârfurile munţilor iar păsările cerului, cari umpluseră văzduhul cu mulţimea lor, neavând unde a se odihni, s-au pus pe Uriaşi, şi cum ele erau flămânde, i-au tot ciugulit de carne, până ce i-au isprăvit’. Tot astfel - ca gard - interpretau şi vechii geografi numele locului Gadir, de lângă Columnele lui Hercule. După autorii Romani - ca Pliniu 4:36 - Gadir în limba Punică însemna ‘gard’. Această numire însă, care la autorii Greceşti apare sub forma Gadeira, nu aparţinea idiomei Feniciene din Libia (Claudius Iulius - sau Iolaus - care scrisese o istorie a Fenicienilor, cercase a deriva din limba Feniciană cuvântul Gadeira, însă dânsul nu a aflat pentru etimologia acestuia nici un cuvânt mai apropiat). Gadir corespundea cu Grad, având sensul de fortificaţiune; aparţinea idiomei Pelasge de la Dunăre (uzul de a întemeia fortificaţiuni pentru apărarea căilor de navigaţiune pe anumite puncte mai importante a existat şi în preistorie; după Strabon în ‘Geografia’ XVII 1:18, Milesienii ocupând gura Nilului numită Bolbitinon, au construit acolo o fortificaţiune cu valuri şi şanţuri: ‘Grădişcea Milesienilor’). În nomenclatura topică Română s-a păstrat mai mult forma de ‘Grădişce’ - adică locul unde era o veche fortificaţiune - decât ‘Grad’ / ‘Grădeţ’; la vechiul termen de ‘Grad’ / ‘Gradus’ este a se reduce şi epitetul de Gradivus al lui Marte, ca zeu al castrelor, citadelelor şi al fortificaţiunilor (Silius Italicus 4:222). Vechea populaţiune a Africei de Nord - supusă în mare parte Cartaginei - era de origine Pelasgă. Getulii - locuitorii cei mai numeroşi al Libiei - emigraseră acolo, după cum spuneau tradiţiunile, din regiunea Geţilor Europeni (Isidori 9:2). Cuvântul Gadir după forma şi sensul său, ce i-l dau textele Latine, nu este decât o reproducere alterată a terminului poporal Pelasg de ‘gard’ / plural ‘garduri’. De aici numirea Grecească (în formă plurală) Gadeira, de aici numele de Poarta de lângă gardul de stânci ce tăia de-a curmezişul albia vechiului Oceanos. Aceeaşi intepretare a numelui Gadeira, însă sub o altă formă, aflăm şi de la vechii autori Greceşti. Hercule - spune ‘Suida’ - a aruncat petre enorme în gura Oceanului, ca să împiedice intrarea bestiilor sau monştrilor; el făcuse aşadar - după legende - un gard de petre de-a curmezişul prin albia Fluviului Oceanos. În Antichitatea Grecească se atribuiau lui Hercule mari merite pentru facilitarea navigaţiunii pe diferite ape curgătoare. Cu deosebire, Hercule apare ca una din divinităţile care veghiau asupra navigaţiunii pe Istru (de exemplu, după cum a scris Trog Pompei, Filip II / regele Macedoniei - al cărui urmaş a fost împăratul Alexandru cel Mare - a voit să ridice la gura Istrului o statuie de aramă lui Hercule, probabil pentru succesul transporturilor de la Dunăre). Numele de Gadeira a navigatorilor Greceşti a fost odată foarte poporal în regiunea Porţilor de Fier. Locuitorii din Serbia mai numesc şi astăzi cataractele sau gardul de stânci de lângă Porţile de Fier Gherdapuri”. Pentru geamănul lui Atlas, Gadeir - Prometeu / Mitra sau Sarmis / “Sar-mis” - înţelesul era de “bătrânul” / “vechiul” Soare sau literalmente “moşul solar” “Sar-mis” / “Mit-Ra” (sărbătoarea numită Sâmedru în Română - la 26 X / creştin = Sf. Dumitru - încheie tradiţional deopotrivă atât vara pastorală, cât şi vara agricolă, cu focuri purificatoare de brad şi hore în jurul acelora; după cum a studiat în 2012 şi Dr. Constantin Miu, în mitraism principalul festival era primăvara - în zilele de Paşti - şi toamna, naşterea lui fiind celebrată 3 zile după solstiţiul de iarnă: de Sâmedru - ca şi de Sângiorz - se practicau “soroacele”, când se puneau la cale schimburi economice, se făceau învoieli între păstori, se dădeau socoteală pentru cele vechi, etc. / practica magică de aflare a norocului la sărbători, în Banat şi Ardeal numindu-se Gogea).
Mitra sacrificând taurul
Atlas - geamăn cu Pro-Meteu / MitRa - avea ziua nașterii în 25 XII, de Crăciun / “Crăci-Un”; ambii frați - Atlas și Prometeu - erau fiii Zeului An, a cărui zi de renaștere / înviere se celebra (la fel ca a Tatălui Cer / Ra) odată cu cea a Marii Mame, în 1 III, de Mărțișor: primii născuți ai lui An / respectiv ai Moşului Crăciun - frații gemeni Atlas și Prometeu - au apărut la 9 luni după festivalul de la echinocțiul primăverii, ei patronând deopotrivă 2 sărbători, cele de debut și de încheiere ale verii pastorale (ce dura jumătate de an): Sângiorz din aprilie și Sâmedru din octombrie. Învierea / renașterea în timpurile străvechi a migrat de la Paști, echinocțiul primăverii, Mărțișor, la Anul Nou fixat - Antic, de Romani - în miezul iernii, la 1 I / rămânând așa până în prezent. Sărbătorile erau marcate de beţii rituale, ca mod de exaltare a facultăţilor, practicanţii eliberându-se de condiţionări (fie ale lumii exterioare, fie ale vieţii controlată de conştiinţă), “înţelepţii” băutori devenind celebri; chefurile / banchetele aveau valoare de comuniune şi de alianţă, caracteristice îndeosebi fiind beţiile nocturne: se credea că atunci oamenii intrau în contact direct cu Cealaltă” Lume, a zeilor (cea mai lungă perioadă de confuzie voită - indusă prin beţie - era în întunericul iernii, între Crăciun şi Mărţişor, adică între dispariţia Anului Vechi şi apariţia Anului Nou). Apropierea onomastică dintre zeii Gadeir / Prometeu şi Gradivus / Marte se datora şi faptului că aparţineau aceleiaşi familii divine: gardianul agriculturii şi patronul războiului Marte - ştiut de Greci ca Ares / “A-res”, adică literalmente “Regele” - a fost fiul Ghergarului Zeus, respectiv era văr primar cu Prometeu (taţii lor fiind fraţi); ei au fost cunoscuţi în multe spaţii unde Gherga a fost atestat din străvechi timpuri, inclusiv Român, Grec, etc. (renumitul fiu al Zeului Ares / Marte a fost Thrax, însă în secolul V î.C. poetul Euripide din Insula Salamis a scris în “Alcestis” 58 că “Thrax, patronul Traciei” a fost chiar Ares / “A-res”, având scutul decorat cu semiluna numită “Pelta” şi fiind celebrat în fiecare martie prin Festivalul “Gra-divus” = Gradivus, mitologia Greacă reţinând despre prima consoartă a Zeului Ares - care în versiune Greacă s-ar putea înţelege şi ca “Arian” - că a fost soţia Zeului Hefaistos / Vulcan, anume frumoasa Zeiţă Afrodita din Caria / Ţara Gherghiţilor). Plasarea Atlanţilor în reţeaua Fluvială Okean / Oceanos - a râurilor afluente Dunării inferioare - din actualul spaţiu Român, împreună cu calitatea traversând timpurile de “Ru-mâni” / “Ro-mâni” ca “oamenii râurilor” şi cu atributul Românilor / Valahilor ca oamenii venerând valurile apelor de la vale, sunt 3 conectări “acvatice” ale oamenilor din acelaşi areal: 3 legături prea puternice pentru ca să fie întâmplătoare. În studiul “Lumini din depărtări” din 1981 savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris despre primul Hercule, pe care l-a tratat în dimensiunile acvatică şi solară: “Cea mai veche indicaţie a numelui mamei lui Hercule (conform lui Cicero în ‘De natura deorum’ 3:40) a fost Lysithoe, fiica lui Okeanos, care apare în numele unui râu din Asia Mică, Lysis (la Titus Livius 38:15). Condiţionarea geomitică a figurilor marine şi solare le aducea în mod necesar în relaţie - în multe ţinuturi de coastă şi din insule soarele răsărind şi apunând la orizont în apele mării - de unde genealogii corespunzătoare ale dinaştilor şi căpeteniilor vremii sau încă contexte mitice cu asemenea reprezentanţi. La Heracles nu e lămurită partea finală a numelui eroului ‘cles’ deoarece apare acomodat în Greacă” (răstălmăcirea în Heracles era ca să-l apropie de Hera). Faptul că Deucalion (“Deikoon” corespunzător lui Apollodor în “Biblioteca” 2:165) a fost indicat de fabula 162 a lui Hyginus ca unul din fiii lui Heracles / Hercule - pe când alţii anunţau că Deikoon / Deucalion era fiul lui Prometeu / Gadeir - suprapune rolurile lui Gadeir şi Hercule, ca tatăl Gherga al celui scăpat de Potop: Cles - conform şi limbii “îndărăt” / “întoarsă” - era de la Clito / regina Grigo, mama lui “Hera-Cles” şi a geamănului frate Atlas, făcuţi cu tatăl Zeuth / Zeus cel Bătrân” (aşa cum era cunoscut şi numit Poseidon, fratele mai mare al lui Zeus, ambii - Zeuth=Poseidon / Zeus cel Bătrân”, fondatorul Atlantidei şi mezinul Zeus / anume cel de-al doilea Zeus, ajuns şeful Muntelui Sacru Olimp - fiind băieţii lui Cron / Crăciun, cel care a fost Gargaros; de altfel, ţinând cont şi că Zeul Poseidon patrona deopotrivă seismele şi apele sărate, “Dicţionarul de simboluri” a scris despre faptul că “în tradiţia Greacă tunetul a fost mai întâi legat de bubuiturile din măruntaiele pământului, fiind - de bună seamă - vorba despre o reminiscenţă a cutremurelor de la facerea lumii, el ajungând în mâinile lui Zeus / zeul cerului după ce acela şi-a mutilat şi detronat tatăl, pe Cronos cel viclean”). Dr. Gheorghe Iscru în cartea “Strămoşii noştri reali” din 2010 a scris: “În spaţiul carpatic, Crăciunul este mult prea vechi, străvechi, bătrânul Crăciun fiind asimilat lui Saturn din ‘Era de Aur’. Saturn a fost preluat cu acel nume de Roma peninsulei Italice (la greci - Cronos), care la 25 decembrie sărbătorea Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, ‘Zeul Daciei’ (‘Deus Daciae’ - de reţinut). Era solstiţiul de iarnă, când ziua / lumina începea să crească, puţin câte puţin, pe seama nopţii. Zalmoxianismul şi teologiile derivate / inspirate din această sărbătoare la 25 decembrie celebrau ‘Ziua creşterii luminii’, care biruia forţele întunericului”. În 2011, Dr. Harald Haarmann şi Joan Morler au scris: “În mileniul VII î.C. n-a fost o migrare masivă din Anatolia în Europa; influxul a constat în mici grupuri de colonişti, care în prima parte a mileniului VII î.C. au trecut puntea de uscat dintre Asia Mică şi Balcani - din N Mării Marmara - porţiune de uscat folosită din preistorie de cei cu turmele de vite (există un consens între arheologi şi geologi că asemenea punte de legătură intercontinentală a existat până în mileniul VII î.C.): Strâmtoarea Bosforului s-a deschis în secolul LXVII î.C. iar dezbaterile specialiştilor sunt numai dacă inundaţia a fost catastrofică sau treptată, etc. Credinţele vechi nu au dispărut, ci au fuzionat cu stilul agricol de viaţă, ducând la un amalgam de noi idei şi comportamente. Studiile de religie comparată au identificat între vechii Europeni tradiţia animistă - populară şi în Siberia - în care şamanii aveau prinicipalul rol; deoarece agricultura - din cauza climatului - nu e productivă în N Europei, Fino-Ugrii şi-au păstrat timp îndelungat cultura animistă cu spirite protectoare feminine (aşa cum accentuează Emilia Pasztor, persoanele specializate în animism au dăinuit în Carpaţi până în Epoca Bronzului, ca ‘mediatori spirituali’ = ‘şamani’ - aşa cum erau numiţi Siberian - în loc de o ierarhie preoţească). La Gherdap = Defileul Dunării, continuitatea habitatului uman a fost dovedită ca neîntreruptă din mileniul IX î.C., cu zeci de locuri rituale orientate spre fluviu, corespunzător cercetătorului Arkadiy Anisimov şamanele arătându-se acolo drept gardienele şi totodată proprietarele acelei ape. Sculpturile hibride de la Porţile de Fier ale Dunării (între femei şi diverse creaturi, ca peşti sau păsări) poate au reprezentat un răspuns artistic la experienţa de schimbare naturală trăită în mileniul VII î.C.: Valea Dunării pe atunci a fost masiv inundată iar sculpturile simbolice probabil înfăţişau divinităţile fluviului. Primele societăţi agrare ale Europei nu s-au dezvoltat într-un vid: tranziţiile spre neolitic ale indigenilor pe alocuri au durat timpi îndelungaţi; Valea Dunării a întrunit condiţiile de a fi primul mediu propice din Europa pentru succesul noii paradigme, începând de la Gherdap cu mileniul VII î.C. (atunci a fost singurul loc de pe Valea Dunării - şi respectiv din Europa - unde s-a manifestat, astfel debutând neoliticul). Imaginile gravidelor au început să fie asociate cu cele ale depozitelor de grâne. Semnificaţiile spaţiilor sacre s-au dezvoltat în neolitic: la Gherdap, populaţia pre-agrară folosea mai ales grotele şi vârfurile munţilor, ceea ce s-a păstrat în uz şi când populaţia a devenit agrară dar a apărut şi o inovaţie, anume combinaţia între spaţiu deschis şi spaţiu închis; sanctuarul caracteristic a fost cel din Parţa / Banat, cu curtea doar îngrădită având la mijloc altarul acoperit (ceea ce s-a păstrat până în Epoca Bronzului, cu denumirea veche Greacă de ‘Temenos’ pentru perimetrul sacru pătrat)”. Ca exemplu de implicare științifică: Dr. Mircea Țicleanu de la “Institutul Geologic” al României a susținut în 2010 includerea Gherdap în fostul Imperiu Atlant. După cum a scris în 1963 antropologul Rus Arkadiy Anisimov, la preistoricii şamani Tunguşi (având Cultul Ursului dar şi al Renului / Cerbului) combinaţia de jumătate om şi jumătate animal se numea Khargi, însemnând dublura din Cealaltă” Lume: era sufletul şamanic, care avea abilităţile să călătorească între lumi (“Khergu” la ei era lumea subterană). În “Dicţionarul de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “În Siberia, ursul a fost asimilat cu Luna pentru că dispărea odată cu iarna şi reapărea primăvara, ceea ce presupunea legături cu ciclul vegetal (şi el guvernat de Lună); la giliaki, koriaki, tunguşi, ş.a., ursul apărea în ceremoniile de iniţiere, jucând un rol esenţial în ceremoniile paleoliticului (iakuţii din Siberia credeau că ursul auzea tot şi că îşi amintea tot, neuitând nimic). Pentru a vorbi despre urs, cei mai mulţi dintre vânătorii siberieni foloseau nume convenţionale, precum ‘bătrânul’, ‘moşul negru’, stăpânul codrului’ şi foarte adesea termeni de rudenie precum ‘bunica’, ‘mătuşa’, ‘bunicul’, ‘unchiul’, ş.a. În Europa, suflul misterios al ursului emana din peşteri; la laponi, le era interzis să calce pe urmele ursului. În mitologia greacă, ursoaica întovărăşea pe Artemis, divinitatea lunară cu rituri crude; era adesea şi forma pe care o lua zeiţa când îşi făcea apariţia. Animalul lunar întruchipa una dintre cele 2 feţe ale dialecticii legate de mitul lunar: putea fi monstru sau victimă, sacrificatoare sau jertfă. Ursoaica a fost capul celor 2 constelaţii polare pe care le cunoaştem. Ursa Mare a fost pe vremuri reprezentată de un mistreţ; transferul la ursoaică a fost un semn al înfrângerii mistreţului, adică al preeminenţei puterii temporale. În tradiţia hindusă, Ursa Mare a fost locuinţa celor 7 Rişi, simboluri ale înţelepciunii şi tradiţiei primordiale. Constelaţia a fost deci locul de şedere al Nemuritorilor şi centrul, arca în care se păstra cunoaşterea tradiţională”. În 2016, cercetătorul Lucian Costi a scris în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” că “Gherdap este pe românește”: “Gherdap este definit în dicționarele române ca un loc îngust și stâncos de pe malul unei ape, ori loc de pe cursul unui râu cu căderi de apă periculoase pentru navigație. Etimologia din turcul ‘girdap’ este fundamental greșită; prezența termenului în turcește, cu deformări, nu se datorează invenției sale în acea limbă, ci moștenirii din substratul vechi al limbii locuitorilor Anatoliei, mult anterior invaziei turcești medievale. Cuvântul ‘gherdap’ este un compus românesc din 2 particule fundamentale de construcție, ‘gard’ și ‘apa’, larg folosite la edificarea somptuosului palat numit limba românească. Totdeauna când limba preferă o schimbare a conotației, menținându-se însă sfera generală a semnificației, apare și o modificare consonantică sau vocalică. În cazul de față, modificarea a fost de la ‘gard’ la ‘gherd’, care este ca un gard, dar nu e tocmai gard. Particula ‘gherd’ din ‘gherdap’ se aude aproape la fel cu ‘garda’ în suedeză ori ‘gjerde’ în norvegiană. Vechimea lui ‘gherd’ poate fi trasată la faza istorică a despărțirii neamurilor nordice de populația Văii Dunării. ‘Gherd’ e un obstacol stâncos, ca un ‘gard’ (din codul consonantic ‘GRD’); ca urmare, ‘gherdap-uri’ este un cuvânt ancestral românesc compus din ‘gherd’ și ‘ap’, unde ‘gherd’ e derivat al codului ‘GRD’, al cărui principal membru este azi ‘gard’, iar ‘ap’ este o abreviere prin sincoparea vocalei finale din ‘apa’. Accentul pe vocala ‘a’ din silaba finală ‘ap’ din ‘gherd-ap’ subliniază interesul românilor pentru ‘apa’ fluviului căreia i se pune stavilă, nu pentru stâncile care o sugrumă. ‘Gherd-ap’ = ‘Gard făcut apelor’. Acolo unde fluviul Dunărea întâlnește Carpații, ‘gherdurile’ naturale stâncoase străjuiesc apa și o strâng ca într-un clește. Rara configurație naturală i-a impresionat pe strămoși; așa se face că românii au păstrat numele Gherdapuri dat Cazanelor sau Porților de Fier ale Dunării. Toate 3 denumirile sunt străvechi românești (fără vreo legătură cu invadatorii slavi ori turci); era și firesc să fie așa, oamenii care s-au născut și au stăpânit aceste locuri din paleolitic au fost strămoșii noștri, cei care au dat nume văzduhului, plantelor, munților și apelor. Stăpânii adevărați ai locurilor, românii din Banat și din Timoc (ancestrala noastră provincie, antica Tribalie), păstrează multimilenara denumire de Gherdapuri dată defileului de circa 140 km lungime”.
Defileul Dunării